Where no one notices the contrast of white on white

Legea rezonanţei

2011-12-22T13:09:00.002+02:00

Fragmente din filmul: Legea rezonanţei

În documentar apar oamenii de stiinta: Dr. Bruce H. Lipton, Gregg Braden, dr. Rupert Sheldrake, Prof. Dr. Dr. Ervin Laszlo, Prof. Dr. Fritz A. Popp, Lynn McTaggart Bärbel Mohr, Prof. Dr. James Hurtak, Dr. Masaru Emoto, dr. Eric Pearl, prof. dr. Hans-Peter Dürr, Dr. James L. Oschman, Dr. John Hinwood, Dr. James M. Sigafoose, Patricia Atanas, Dr. Peter Bancel, Renée Coltson, dr. Desiree Hurtak, Anna Rocker, Isabelle de Fallois, Michaela Merten, Julia Franckh, Fantuzzi, Lionel Wharton si Max Alberti.

Noi gândim în continuu, fie că vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi.

Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile.

Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.

Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un proces de rezonanţă. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gândurilor noastre va fi atras automat în viaţa noastră.

Gândurile tale secrete, felul în care îi judeci pe ceilalţi, vorbăria interminabilă a minţii – totul formează un fel de intenţie.

Aşadar, prin gândurile noastre, noi emitem permanent energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. De aceea, o scanare atentă a propriilor gânduri, mai ales a celor despre noi înşine, ne ajută să conştentizăm ce anume avem de schimbat.

Ştiţi ce este minunat aici? Faptul că stă în puterea noastră să ne alegem gândurile. Precum la un televizor, putem comuta pe diferite programe, iar dacă v-aţi săturat de emisiunea „Sunt un prost. Nu fac nimic cum trebuie”, apăsaţi butonul şi alegeţi „Dragostea lui Dumnezeu mă înconjoară şi mă susţine în fiecare clipă a vieţii”. Veţi simţi diferenţa.

1. În crearea realităţii noastre, nu doar gândul este „implicat”. Mai este şi altceva…

Până nu demult, oamenii de ştiinţă au crezut că doar prin gândurile noastre emitem energie către exterior şi că cel mai puternic emiţător energetic din corpul nostru ar fi creierul, cu impulsurile sale electromagnetice.

Dar trupul nostru dispune de un emiţător şi mai puternic – INIMA – care generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului. Aceasta este una dintre cele importante descoperiri ale secolului XX: faptul că inima omenească are un rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în corpul uman.

Responsabil pentru această descoperire este Institutul de Cradiologie din California care a realizat un studiu aprofundat al inimii. Astfel s-a descoperit faptul că acest organ uman este înzestrat cu ceea ce numim „inteligenţa inimii” şi că influenţele acesteia sunt foarte profunde pentru noi.

Măsurătorile realizate au arătat că inima generază un câmp electric care se extinde cu mult în afara corpului nostru. Acest câmp electric are o anumită formă, aratând ca un inel lat împrejurul trupului, cu o rază de aproximativ 2-3 metri.

Institutul de Cardiologie a mai descoperit că inima interacţionează atât cu trupul, cât şi cu mediul exterior prin câmpurile electromagnetice pe care le generează. Avem motive să credem că acest câmp generat de inimă are influenţă la mulţi kilometri în afara corpului nostru, pornind de la locaţia fizică a inimii.

Cum poate inima să facă aceasta? În ce fel comunică ea? Cum sunt transmise informaţiile?

În primul rând prin EMOŢII.

Ştiinţa ne spune că atunci când simţim o emoţie, ea este transpusă în energii electrice şi magnetice corespunzătoare, care interacţionează cu celulele corpului nostru şi cu atomii lumii înconjurătoare pentru a produce acele efecte formidabile de care vorbesc toate tradiţiile spirituale autentice. Ele ştiu cum să orienteze atenţia aspirantului către inimă, pe când noi o orientăm către raţiune, creând astfel o societate foarte mentală, bazată doar pe logică.

Alte studii asupra inimii au arătat că aceste câmpuri electromagnetice generate de inimă au şi o altă cauză la fel de importantă şi anume CONVINGERILE noastre, toate acele lucruri pe care le credem cu tărie şi în jurul cărora ne modelăm vieţile.

Deci nu numai emoţiile noastre sunt emise în afară, ci mai ales convingerile noastre. Iar inima este un fel de interfaţă care transformă toate emoţiile şi convingerile noastre în energii electromagnetice.

Deci prin sentimentele noastre, prin iubire, iertare, compasiune, dar şi prin mânie, ură, supărare, noi putem produce modificări atât în trupul nostru, cât şi la mulţi kilometri în afara noastră.

Trăgând linie, este bine să reţinem următorul aspect: deşi creierul emite şi el câmpuri electromagnetice, oamenii de ştiinţă au arătat că undele electrice produse de inimă sunt de o sută de ori mai puternice, iar undele magnetice sunt de 5.000 de ori mai puternice decât cele generate de creier.

Astfel se explică de ce vindecarea se obţine mai repede printr-o susţinere afectivă decât doar printr-un proces de gândire, pentru că noi emitem mai multă energie prin intermediul inimii decât prin intermediul creierului.

2. ADN-ul uman are o influenţă directă asupra lumii înconjurătoare

Există încă o descoperire ştiinţifică importantă care ne arată cum influenţăm realitatea în care trăim.
Ştim, teoretic, că totul este interconectat şi în mod tainic interdependent. Dar să vedem cum se traduce această lege, la nivelul micro-universului nostru.

Studiile de laborator au arătat că ADN-ul uman influenţează direct substanţa din care sunt formaţi atomii, adică nişte particule micuţe de lumină, numite fotoni.

Fizicianul rus Vladimir Poponin a realizat nişte experimente faimoase la începutul anilor ’90. El a pus într-o eprubetă închisă ADN uman şi fotoni, dorind să afle ce influenţă are ADN-ul uman asupra fotonilor. Dintr-una dintre eprubete s-a extras tot aerul, pentru a obţine “vid” (vidul este un termen care induce în eroare, deoarece el nu este un spaţiu gol, ci este plin de informaţii şi energie). Într-un astfel de spaţiu există fotoni care pot fi măsuraţi destul de exact cu unele aparate specifice.

În experimentul lui Poponin, aceşti fotoni s-au distribuit, aşa cum era de aşteptat, în mod dezordonat, fără să respecte o anumită ordine.

Apoi a fost introdus ADN uman în această eprubetă vidată. Şi acum s-a produs un lucru foarte surprinzător. ADN-ul uman avea o influenţă directă asupra fotonilor: printr-o forţă misterioasă, el ordona fotonii în forme regulate.

Acest aspect este foarte, foarte profund, deoarece arată că substanţa din care suntem creaţi, adică ADN-ul, are o influenţă directă asupra particulelor din care este creată lumea înconjurătoare, adică fotonii atomilor. Este prima dată când ştiinţa occidentală a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale străvechi au spus cu mult timp în urmă: suntem parte integrantă din această lume şi o influenţăm în permanenţă.

Iar experimentul nu se opreşte aici… Când ADN-ul uman a fost extras din eprubetă, fotonii s-au comportat ca şi cum ADN-ul era încă prezent acolo. Şi-au păstrat poziţia lor ordonată. Fotonii şi ADN-ul uman încă mai păstrau legătura, deşi fuseseră separaţi fizic. Părea că un anume câmp subtil încă le ţinea conectate.

Concluzia experimentului lui Poponin a fost aceea că există un câmp cuantic care ne uneşte cu tot ceea ce există în jurul nostru. Prin intermediul acestui câmp, suntem mereu în legătură cu toţi şi cu toate, fie că suntem conştienţi sau nu de aceasta.

3. ADN-ul uman este influenţat, la rândul său, de sentimente

Sentimentele umane care izvorăsc din inimă, având în spate convingerile noastre puternice, modifică efectiv forma ADN-ului, iar acesta influenţează atomii, după cum am văzut.

S-au testat efectele sentimentelor pure asupra ADN-ului. Pentru aceasta a fost izolat ADN de la diferite persoane în câte o eprubetă. Aceste eprubete cu ADN au fost supuse unor puternice câmpuri emoţionale. Pentru aceasta, subiecţii experimentului au folosit diferite tehnici emoţionale şi spirituale.

S-a observat un lucru care, protrivit vechilor legi ale fizicii, nu ar fi trebuit să se petreacă. În timp ce participantul emitea un câmp emoţional puternic, au putut fi măsurate reacţii electrice la nivelul ADN-ului. Persoanele care au participat la acest test puteau influenţa molecula de ADN din eprubetă doar prin intermediul emoţiilor lor puternice.

Când subiecţii experimentului emiteau stări de iubire, recunoştinţă, molecula de ADN se dilata, lanţurile ADN-ului se deschideau, se măreau.

Când subiecţii respectivi trăiau stări de furie, frustrare, stres, molecula de ADN se micşora şi bloca astfel multe din codurile sale, răspunzând emoţiilor negative printr-o evidentă contracţie.
S-a observat astfel, în mod empiric, cum emoţiile, convingerile, sentimentele noastre pot modifica structura moleculei de ADN, precum şi ordonarea acesteia în celule.

Mai mult chiar, oamenii de ştiinţă au remarcat că această blocare a codurilor ADN putea fi anulată deîndată ce experimentatorii emiteau din nou stări de recunoştinţă, iubire şi fericire.

Aceste descoperiri, care au arătat că genele ADN-ului sunt modificate de energiile din exterior, stau la baza întemeierii unei noi ştiinţe, denumită Epigenetică. Creierul este un centru de comandă care interpretează evenimentele din exterior şi apoi trimite în trup semnale corespunzătoare. Printre aceste semnale se numără atât reacţiile biochimice, cât şi undele electromagnetice. Aceste semnale influenţează în mod direct celulele şi produc astfel modificări ale codurilor lor genetice.

Cu ajutorul unui ceas atomic foarte precis, s-a măsurat diferenţa de timp dintre emiterea unei emoţii şi reacţia ADN-ului. S-a observat că reacţia ADN-ului avea loc întotdeauna simultan.

Tot ceea ce gândim şi simţim, ADN-ul nostru percepe în mai puţin de o nanosecundă (0,000000001 secunde), iar aceasta indiferent dacă mostra de ADN se află lângă noi sau pe cealaltă parte a Pământului.

Concluzia?

Gândurile şi sentimentele noastre pot modifica ADN-ul, iar ADN-ul modifică în mod direct materia din care este structurată lumea.

Sursa: Financiarul

Nu îţi irosi timpul!

2011-12-15T20:51:00.002+02:00

Cum ar fi să plăteşti totul cu timp... la propriu?
Efortul fizic să facă să îţi treacă timpul mai repede, somnul să ţi-l răpească, timpul să devină monedă de schimb directă.

Cum ar fi ca fiecare zi să se transforme într-o luptă pentru câştigarea unei ore în plus de viaţă, iar la final să fii fericit că ai mai câştigat o şansă de 24 de ore?

Ai regreta atunci că nu ai schimbat ceva în viaţa ta în momentul în care ai avut ocazia?
Ai deveni conştient/ă de faptul că ne irosim de cele mai multe ori timpul/viaţa cu detalii neimportante, că ne încăpăţânam în direcţii greşite doar de dragul orgoliului, că greşim faţă de cei care nu merită acest lucru, că am ajuns să considerăm gratuită existenţa noastră, că nu găsim bucuria în lucrurile mărunte, că de cele mai multe ori suntem goi emoţional?

Unde au dispărut bucuria, zâmbetele, autenticitatea şi intensitatea sentimentelor sau, mai bine spus, când şi mai ales de ce le-am pierdut?

Pentru ca toate acestea să nu se transforme în regrete tardive ar trebui să le conştientizăm înainte de a ajunge în situaţii limită.

Pentru momentele în care uităm de noi şi de cum ar trebui să fim recomand filmul "In time" .

Vă doresc timp

2011-11-24T11:24:00.001+02:00

N-am timp să zâmbesc astăzi, darămite să mai fiu şi fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasă zi de toamnă? Hai, dom'le, lasă-mă cu prostiile! Nu vezi că am treabă, că mă grăbesc! Nu am timp. Trebuie să ajung la muncă, să fac rapoarte, să le dau mai departe, să mă plimb în şedinţe. Cum adică, să mă bucur? Păi, cum? Să mă bucur aşa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de aşa ceva." Recunosteti măcar în parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel puţin o dată, personajul principal al unei asemenea poveşti?

"N-am timp!" este, de departe, şlagărul vremurilor noastre. Şi boala oamenilor moderni care suntem.
N-avem timp de zâmbit sau de sperat, n-avem timp de clădit caractere sau definitivat personalităţi, n-avem timp să fim curajoşi, n-avem timp să ne stăpânim propria viaţă. Avem timp doar cât să ne plângem că n-avem timp.

Trăim pe fugă, iubim pe fugă, nu ajungem bine într-un loc şi deja ne gândim la cum arată următorul. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteza, toate se fac pe repede-inainte. Unde e răbdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea?

Avem electrocasnice pentru toate nevoile, care să facă ele treaba în locul nostru. Avem lifturi care ne urca mai repede etajele. Avem becuri care se aprind la o simplă bătaie din palme. Toate, menite să ne uşureze viaţa, să ne ofere secunde preţioase. Şi, cu toate astea, avem tot mai puţin timp. Ce paradox fenomenal, nu credeţi?

Mai trist este, însă, că nu trăim, iar ce n-am trăit la timp, spunea Octavian Paler, nu mai trăim niciodată. Aşadar, timpul trece şi noi ne trecem odată cu el... dacă nu facem o schimbare. În viaţa noastră, în programul nostru, în lista de priorităţi. Nu există soluţii corecte sau universale. Există doar oameni şi alegerile lor.
Prin urmare, eşti ceea ce eşti datorită alegerilor pe care le faci şi fiecare alegere îţi poate schimba viaţa în bine sau rău. Chiar şi atunci când nu alegi, de fapt ai ales să nu alegi. Fiecare alegere îţi influenţează prezentul şi viitorul, al tău şi al celorlalţi.

Şi trebuie să alegem acel ceva care ne împlineşte, care face să simţim timpul că trecut cu folos. Când vă daţi seama cum se face asta, să mă învăţaţi şi pe mine.

Aşadar…

Vă doresc timp. Timp petrecut lângă cei dragi (şi trecători), timp să vă zâmbească sufletul, timp să munciţi cu drag. Dacă nu găsiţi timp pentru toate astea, mai tăiaţi din timpul acela pe care-l petreceţi încruntaţi sau judecându-i pe alţii. Sau ţinând supărări cu zilele. Sau încercând să-i schimbaţi pe ceilalţi, în loc să-i acceptaţi aşa cum sunt!!!!

Dar, mai ales, vă doresc timp să (re)descoperiţi ce e cu adevărat important pentru voi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căci, nu degeaba scria Marin Sorescu, "vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră şi să facem socoteală." Şi cine poate şti cât de devreme sau de târziu vine vremea noastră?

Primit via e-mail

Neuroscience and Free Will

2011-11-22T12:30:00.001+02:00

"We have free will. We make our own decisions. We have long taken these basic assumptions for granted. But what does neuroscience make of this? In this excerpt from the BBC Horizon special, “The Secret You,” Marcus Du Sautoy (Oxford University) participates in a brain imaging experiment conducted by John-Dylan Haynes, a neuroscientist based in Berlin. And the results? Well, they force us to rethink things a bit. Goodbye Descartes. Goodbye mind before matter. Goodbye to consciousness and free will, as we traditionally like to think about them. And welcome to the world of neurons, to brain activity that makes your decisions before your conscious self is even aware of them. To delve deeper into all of this, you can watch Haynes give a 90 minute lecture here called “Unconscious determinants of free decisions in the human brain” ".

Sursa: www.openculture.com

Traduceri autorizate

2011-01-24T13:44:00.002+02:00

In era vitezei ai nevoie sa accesezi informatia in timp real.
Este bine ca in fiecare lucru sa te poti baza pe omul potrivit, la momentul potrivit.

Pentru traduceri autorizate apeleaza la Albert Buica, traducator-interpret engleza-spaniola.

Detalii: buica_albert@yahoo.com sau 0721.481.816 /0767.925.733

Atestare: Lista traducatorilor autorizati.

Oglinzi și cioburi

2011-01-10T01:34:00.002+02:00

Oamenii sunt asemenea oglinzilor. Îmi permit să afirm că interacționăm și stabilim legături având la bază principiul subconștient al oglindirii de sine în ceilalți.
Sunt unele oglinzi care deformează imaginile. În unele te vezi mai înalt, în alte mai scund, în unele mai gras, în altele mai slab. Având în vedere modalitatea de reflectare a unora în ceilalți, nu facem decât să conturăm reflexii.

Uneori ne înconjurăm cu oameni cu care empatizăm la cele mai înalte cote. Este de ajuns o privire și ne înțelegem. Este de ajuns surprinderea unui singur gest și ne simțim reciproc. Cu cât sufletele sunt mai asemănătoare, cu atât oglindirea este mai apropiată de imaginea perfectă. Ești celălalt, doar sub o altă înfățișare.

Alteori ne înconjurăm cu oameni în a căror oglindire ne pierdem detaliile. Și dintr-o dată, când ne privim din exterior, ne percepem ca fiind nesemnificativi, mici și plutind în derivă, întrucât oglindirea în celălalt este de multe ori supusă unui paradox. Dacă nu obținem o imagine clară, încercăm să o ajustăm. În acest proces de fuzionare a celor două oglinzi, Imaginea se ajustează împrumutând atribute din ambele reflexii. Partea interesantă este că una dintre ele are rol predominant, sintetizator, în sensul că va conduce la formarea imaginii finale. Cea mai puternică reflexie învinge. Paradoxul? Aberațiile imaginii. Devenim supra sau subexpuși. Iar aceste fenomene vor influența modul de a ne reflecta în viitor. Imposibilitatea de a păstra integritatea imaginii, de a găsi un compromis pozitiv în a regla adâncimea câmpului imaginii, va conduce la un proces de oglindire ireversibil ce va afecta captarea reflexiei finale. Subexpunerea ne va transforma imaginea din întreg în cioburi. Deși în deplinătatea formelor imagistice, ne vom oglindi în ceilalți purtând povara unei imagini ciobite. Vom percepe cioburile asemenea unor disensiuni cu noi înșine îndepărtându-ne astfel de oglinda care eram inițial. Și totul pentru că am ales sau s-a întâmplat să ne oglindim în oglinda necorespunzătoare.

Încearcă să alegi acei oameni care nu te vor transforma în cioburi, dacă vrei ca reflexia ta să rămână întreagă.

Dacă se întâmplă uneori să începi să culegi cioburi, amintește-ți că ține de tine să întregești imaginea!

Nu vom atinge niciodată perfecțiunea. Suntem însă datori să tindem spre ea. Iar cel mai bun mod de a începe acest proces este prin raportarea la propria persoană, pentru ca mai apoi reflexiile să se suprapună.

Leapsa sau 5 din 2010

2010-12-30T00:42:00.006+02:00

Am primit o leapsa de la Lore și este rândul meu să trec în revistă cele mai importante 5 realizări din 2010, acum în prag de sfârșit de an.

1. Am plecat cu bursa de doctorat în Belgia, timp de 8 luni, având prilejul să activez în cadrul sistemului de învățământ de peste hotare, fapt ce mi-a deschis noi orizonturi și mi-a trezit motivația de a reveni acolo odată ce îmi voi încheia doctoratul. Tot în Belgia am avut ocazia să cunosc niște oameni deosebiți care mi-au devenit prieteni și pe care abia aștept să îi revăd!

2. Am reușit să îmi pun la punct cercetarea empirică din cadrul tezei de doctorat, aplicând studiile la Universitatea Catolică din Leuven.

3. Am predat seminarul de Sociologia emoțiilor în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială (Universitatea din București).

4. Am avut ocazia să particip ca invitat în cadrul emisiunii Între două lumi, la Radio Vocea Speranței, emisiune realizată de Lore.

5. Am vizitat Valea Loarei (Franța) și expoziția de flori din Olanda.

Întrucât regula este să dai leapsa mai departe, le rog pe Mihaela și Cristiana să ne spună care sunt cinci dintre realizările lor in 2010.

Sarbatori fericite!

2010-12-29T15:44:00.002+02:00

Aproape de mine. Și totuși atât de departe.

2010-12-07T00:57:00.004+02:00

Despre lamentările mele metafizice deja împământenite cu atâta profunzime în propria-mi ființă sunt multe de spus. Momentan nu fac decât să “rumeg” starea de conținut. Și să scot la lumină anumite entități care mă transcend: gânduri*.

Caut. Asemenea lui Diogene caut oameni. Asemenea lui, cu lumânarea ziua în amiaza mare. Oricât de cinic sună, nu prea găsesc oameni sau găsesc mult prea puțini. Mă uit spre ceilalți, iar când nu fac acest lucru încerc să mă uit dincolo de ei. Încerc să mă agăț de binele din fiecare om pe care îl întâlnesc. Încerc să înțeleg de ce, de cele mai multe ori, oamenii își neagă ab initio calitatea de oameni. De ce se pierd pe drumuri. De ce plutesc în derivă. De ce aleg să nu se salveze.
Simt în interiorul meu un gol sub forma unor persoane lucide, adevărate, care nu poate fi umplut decât de acestea. Și uneori mă întreb dacă acest gol îmi va fi vreodată umplut.

Vreau ca de ce-urilor mele să li se răspundă dincolo de logic și banal. Vreau să simt explicația. Încerc să găsesc un răspuns profund pentru tot ce se întâmplă pentru că pur și simplu nu pot concepe faptul că superficialul a devenit norma desfășurării spectacolului denumit viață. Nu vreau să mă adaptez unei lumi care crede că se poate salva prin formă. Care crede că poate sări peste lecția fundamentală de a simți și de a gândi pentru ea. Și dacă acest lucru mă face alienată în raport cu “realitatea” din jurul meu, atunci îmi voi afișa alienarea bucuroasă.

Mi-e dor de frumos și de bine… Mi-e dor!

* Mulțumesc Oanei Pellea pentru al său Jurnal care mi-a deschis ochii spre noi și noi orizonturi

Clipă suspendată

2010-09-13T23:52:00.005+03:00

Am revenit de curând.
Cuvintele însă se pare că, deși cu sens, nu își găsesc locul pe pagina virtuală și nici în cea reală. Sunt doar sub forma unor gânduri și trăiri...
Astept să se decanteze starea și, astfel, să se facă simțită materializarea acesteia.
Până atunci, clipa este suspendată!

Moare câte puțin...

2010-09-13T23:50:00.001+03:00

Autor: Pablo Neruda

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe i în locul unui vârtej
de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în
lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile
« responsabile ».
Moare câte puțin cine nu călătorește ;
cine nu citește ;
cine nu ascultă muzică ;
cine nu caută harul din el însuși.

Moare câte puțin cine-și distruge dragostea; cine nu se lasă
ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și
detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi
început ;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că
« a fi viu » cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a
respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire
splendidă.
Totul depinde de cum o trăim...
Daca va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Daca va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Daca va fi să plângi, plânge de bucurie.
Daca va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Daca va fi să furi, fură o sărutare.
Daca va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Daca va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Daca va fi să dorești să fi fericit, dorește-ți în fiecare zi...

Today we rest!

2010-08-06T22:55:00.000+03:00

Azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri

2010-07-13T23:20:00.003+03:00

"George este tipul de om pe care ţi-ar plăcea să-l urăşti: e întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus.
Dacă cineva îl întreabă cum îi merge, el răspunde: "Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine!"

E un optimist! Dacă un coleg are o zi rea, George reuşeşte întotdeauna să-l facă să vadă partea pozitivă a situaţiei.
Am devenit curios şi într-o zi l-am intrebat: "Nu înţeleg, nu este cu putinţă să fii optimist în toate zilele, tu cum reuşeşti?"
George îmi răspunse: "În fiecare zi când mă trezesc, ştiu că am două posibilităţi: Pot să aleg să fiu bine dispus sau pot să aleg să fiu rău dispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Când mi se întamplă ceva rău, pot să aleg între a fi o victimă sau pot să aleg să învăţ din ce mi s-a întâmplat. Şi eu aleg să învăţ. De fiecare dată când cineva vine la mine să se lamenteze pentru ceva, pot să aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege să-l ajut să vadă latura pozitivă a vieţii. Şi eu aleg întotdeauna partea bună a vieţii."

"Dar asta nu este întotdeauna aşa de usor" i-am spus.
"Ba da, zise George, întreaga viaţă este o problemă de opţiuni. Când îndepărtezi din viaţă tot ceea ce nu contează cu adevărat, totul devine o chestiune de opţiuni. Depinde de tine să alegi cum să reacţionezi la diverse situaţii, tu trebuie să decizi cum să-i laşi pe alţii să-ţi influenţeze atitudinea faţă de viaţă. Tu alegi să fii bine sau rău dispus. Până la sfârşit tu eşti acela care decizi cum să-ţi trăieşti viaţa".

După această discuţie am pierdut legătura cu George, fiindcă mi-am schimbat locul de muncă, dar adesea, când mă regăseam gândindu-mă la cuvintele lui, atunci optam pentru ceva în viaţă în loc să reacţionez la evenimente.

Apoi am aflat că George a avut un accident groaznic la locul de muncă, a căzut de la 18 metri înălţime şi după o operaţie de 8 ore şi după o îndelungată spitalizare a ieşit având o placă de oţel în spate.

M-am dus să-l văd şi l-am întrebat dacă se simte tot atât de bine.
"Vrei să vezi cicatricile mele?"
"Dar cum faci să rămâi pozitiv dupa ce ţi s-a întâmplat?
"În timp ce cădeam, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fetiţa mea. Apoi, în timp ce zăceam pe pământ, mi-am zis că pot să aleg între a muri şi a trăi. Şi am ales să trăiesc."
"Dar nu ţi-a fost frică?"
"Atunci când m-au dus la spital şi am văzut expresiile feţelor surorilor şi doctorilor, mi-a fost frică, fiindcă era de parcă se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a întrebat dacă am alergie şi am răspuns: DA! Toţi m-au privit şi atunci am urlat: sunt alergic la gravitaţie! Toţi au izbucnit în râs şi eu le-am spus: acum operaţi-mă ca un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!"

George m-a învăţat că în fiecare zi avem posibilitatea de a alege să trăim o viaţă deplină. Şi este inutil să fim mereu îngrijoraţi pentru mâine, fiindcă fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie să trăim, şi mâine ne vom gandi la problemele de mâine.

La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri".

Sărut mâna mama!

Today we rest!

2010-07-10T00:25:00.002+03:00

Temporalitate latentă

În unele momente clipa se dilată. Din păcate nu la nesfârşit.

Unele clipe sunt doar suspendate în aşteptarea momentelor potrivite pentru a contura timpul fiecăruia.

Aşteaptă timpul potrivit! Totul va veni apoi de la sine.

Prinde timpul, păstrează clipa, trăieşte momentul!

Lapidar

2010-07-06T01:32:00.003+03:00

Căutăm. Cu toţii suntem într-o continuă căutare!
Sperăm. Să găsim ceea ce ne dorim.
Găsim. De cele mai multe ori genericul şi nu concretul.
Observăm. Că nu tot ceea ce contează pentru noi la un moment dat este şi ceea ce merităm sau ceea ce ne trebuie.
Ne întrebăm: Unde am greşit căutând şi sperând să fie bine?
Răspunsul?... Este mereu printre rânduri. Ne întrebăm, observăm, găsim, sperăm, căutăm.
Morala? Ceea ce nu te omoară, te face mai puternic!

E timpul să fim solidari!

2010-07-02T10:41:00.011+03:00

Sunt două campanii de strângere de fonduri asupra cărora vreau să vă atrag atenţia:

1. Campania "Apa trece, România rămâne" realizată de jurnaliştii de la Antena 3 şi Observator, alături de Fundaţia "Mereu Aproape", cu sprijinul Carrefour. Obiectivul: strângerea de fonduri pentru victimele inundaţiilor.

CONTURILE PENTRU DONAŢII:

FUNDAŢIA MEREU APROAPE

CIF: 18212553

Bdul. Ficusului nr.44 A, et. 4, sector 1, BUCUREŞTI

BANCA: BRD-GSG-SMCC

COD BIC: BRDEROBU

IBAN LEI: RO05BRDE450SV07295334500

IBAN EURO: RO31BRDE450SV23761534500

Pentru mai multe detalii şi informaţii luaţi legătura: Carla Donciu, PR & Promotion Officer Antena 3.
Telefon: +4021. 20. 30. 300; +40725. 55. 40. 44; +40754. 02. 06. 91
E-mail: carla.donciu[at]antena3.ro

Accesaţi site-ul Antena 3 aici.

2. Campania de strângere de fonduri pentru spitalul Marie Curie.
Este suficient să daţi un sms la numarul 877. Valoarea acestuia este de 2 euro şi va apărea separat în factura de telefon.
Pentru mai multe detalii legate de campanie, click aici

Pentru câteva momente gândiţi-vă că inundaţiile v-ar lăsa fără nimic în afară de viaţă...
Pentru câteva momente gândiţi-vă că aţi fi un părinte al cărui copil este bolnav de cancer sau, mai mult decât atât, că sunteţi acel copil care se lupta cu moartea...

Să ne gândim la momentele de disperare pe care alţii trebuie să le îndure şi vom observa cât de bogaţi suntem având un acoperiş deasupra capului, sănătate, familie în jur care să ne ajute şi să ne susţină când trecem prin încercări.

E momentul să îi facem şi pe cei din jur să se simtă ca în cadrul unei familii!
Cu pasi mici, făcuţi de fiecare dintre noi împreună, se pot realiza multe!
Şi nu uita, dacă poţi ajuta, cu oricât de puţin ajută! E momentul să fim solidari!

Today we rest!

2010-06-25T22:29:00.007+03:00

Dedic această postare unui prieten drag, Sherlock! Cu siguranţă îţi aminteşti următoarele: Like the Phoenix I rise / From the ashes of life / I don’t need fortune or fame / Just some peace of mind!... Future’s golden for me / There is no one who can stop me now!

Motto: Man is not made for defeat. A man can be destroyed, but not defeated (Ernest Hemingway).

De multe ori primim lecţii de viaţă importante de la vieţuitoarele cărora nu le acordăm mare atenţie! Un exemplu în acest sens este furnica. O furnică ducea cu ea un pai de şase ori mai mare decât ea. După ce a avansat cam un metru cu vizibile dificultăţi a ajuns în dreptul unei crăpături înguste, dar adânc formată între două pietre. A încercat să traverseze într-un fel sau altul, dar eforturile ei au fost zadarnice. Dar în final furnica a făcut ceva cu totul deosebit. Cu multă abilitate a sprijinit capetele paiului de o parte şi de alta a crăpăturii construind astfel un pod pe care apoi a putut traversa “abisul”. Când a ajuns pe cealaltă parte şi-a luat din nou povara în spate şi şi-a continuat călătoria. Furnica a ştiut să-şi transforme povara într-o punte şi astfel şi-a putut continua drumul. Dacă nu ar fi avut acea povară, aşa de grea pentru ea, nu şi-ar fi putut continua drumul.

Morala?
De câte ori nu ne plângem de problemele, poverile şi încercările pe care trebuie să le suportăm? Dar, fără să ne dăm seama, aceste poveri, dacă ştim să le ducem, se pot transforma în punţi care ne ajută să mergem mai departe şi în final să triumfăm! O deficienţă cardiacă a făcut dintr-un medic un chirurg renumit; un handicap fizic a făcut dintr-un tânăr un mare scriitor; timiditatea unui student l-a ajutat să ajungă un mare cercetător. Şi câte exemple mai putem menţiona!

Toate ne demonstrează acelaşi adevăr: că de multe ori trebuie să trecem prin momente grele pentru a ne bucura apoi de cele mai bune momente. Că trebuie să ne acceptăm cu curaj poverile şi încercările pentru a le transforma în succese şi prosperitate! Treci în aceste momente prin probleme sau adversităţi? Aminteşte-ţi că îngrijorându-te şi speriindu-te nu reuşeşti nimic! Ai încredere în Dumnezeu! El nu va permite ca încercările să te strivească, ci îţi va da forţa să le depăşeşti cu curaj, pentru a merge înainte şi a ajunge tot mai sus!

Deciziile pe care le luăm şi modul în care ne afectează viaţa (urmăriţi întreaga serie de 6 părţi; click pe fiecare dintre ele in parte):

Les Brown : Yes, you deserve! (1) 2 3 4 5 6

Still seeking for motivation? Click aici

Never give up on your dreams! Click aici

Viaţa ca un joc de şah

2010-06-23T00:22:00.004+03:00

Motto: Consecinţele a ceea ce nu facem sunt cele mai grave (M.Marien).

Ţi-ai imaginat vreodată propria viaţă asemeni unui joc de şah?

Ce este şahul dacă nu o alegorie, o luptă cu viaţa însăşi care te aduce mai aproape de tine însuţi? Adversarul este acolo numai pentru a te face să conştientizezi că eşti singurul care alege să câştige sau să piardă. Practic, suntem deopotrivă învinşi şi învingători într-un joc al cărei miză este tocmai existenţa noastră şi mai mult decât atât creşterea spirituală. Adversarul poate fi văzut ca un alter ego menit să îţi descopere propriile limite sau libertăţi. Eşti tu cu tine. Pierderea poate trăda limitarea, câştigul reuşita străpungerii unui alt orizont în ascensiunea metafizică. Remiza, compromisul pe care îl facem (fie el pozitiv sau negativ).

Zbuciumul existenţă-sens antrenează în fiecare dintre noi, la un moment dat, o luptă a disperării ontologice: pe de o parte a celui care nu este conştient că are un sine, a celui care nu vrea să fie el însuşi, a celui care vrea să fie el însuşi!

Tu în ce categorie te regăseşti?

2010-06-14T14:36:00.014+03:00

Motto: Cel mai dificil lucru este să te creşti pe tine însuţi! (Natalie Clifford Barney).

Din perspectivă emoţională oamenii sunt asemeni unei cărţi. Pe unii îi desluşim mai repede şi observăm că sunt asemeni unei cărţi deschise. Alţii necesită o atenţie sporită din partea noastră şi un efort susţinut pentru a-i înţelege şi trebuie de cele mai multe ori să fim capabili să citim printre rânduri. La fel cum, anumite persoane, sunt asemeni unei cărţi al cărei înţeles se modifică pe măsură ce o reciteşti fiind cu final neaşteptat.

Când citeşti o carte, o deschizi şi acorzi atenţie fiecărei pagini. Uneori punem semne în locurile în care dorim să revenim pentru că o anumită idee ne-a atras atenţia, ne-a plăcut în mod deosebit.

Pe oameni ajungem să îi cunoaştem treptat. Lăsăm şi ne sunt lăsate urme, semne în funcţie de tipul şi intensitatea interacţiunii, în funcţie de comportamentul pe care îl avem unii în raport cu ceilalţi.

Cititorii se împart în mai multe categorii în funcţie de accentul pe care îl pun în ceea ce denumim procesarea informaţiei şi modul în care se raportează fizic, dacă putem spune aşa, la materialul consultat.

Momentan voi face referire numai la a doua parte amintită, şi anume, modalitatea de consultare a materialului. Sunt unele persoane care atunci când găsesc ceva important între paginile unei cărţi subliniază. Altele îndoaie pagina. Unii sunt extremi în acţiunile lor ajungând să rupă foile care prezintă interes. La polul opus sunt cei care nu lasă nici o urmă fizică asupra cărţii deşi conţinutul îi interesează cu precădere. Aceştia aleg să noteze în altă parte ideile care au avut un impact asupra lor tocmai datorită preţuirii pe care o acordă cărţii.

Şi acum vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Transpuneţi cele de mai sus în viaţa dumneavoastră şi răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Eu ce tip de semne/amprente las asupra persoanelor pe care le consider apropiate prin modul în care mă comport?

2. Care sunt consecinţele modului meu de raportare faţă de ceilalţi?

Today we rest!

2010-06-11T22:25:00.002+03:00

Xara - Vin' acas

13 motive pentru a fi mai bun!

2010-06-08T16:03:00.008+03:00

''Nu alege variante particulare, gândeşte la modul general. Trebuie să prevezi, să anticipezi. Nu te păcăli cu gândul că dacă o dată nu s-a întâmplat nimic aşa va fi mereu!

Învaţă mereu, în fiecare zi, fiecare întâmplare este o lecţie! Trebuie să vrei mereu mai mult de la tine dacă vrei să avansezi!” Acestea sunt cuvintele pe care cineva drag mi le-a spus cândva, cuvinte care mi-au rămas întipărite în minte şi care au avut o rezonanţă aparte.

De aceea voi duce îndemnul mai departe:

1. Gândeşte la modul general având în vedere şi particularităţile situaţiilor pentru a şti cum să acţionezi în fiecare ocazie!

2. Nu te mulţumi cu puţin în ceea ce te priveşte: lucrează mereu constructiv la propria persoană, dovedeşte-ţi că te poţi depăşi în fiecare zi!

3. Nu uita că tu eşti singurul/singura care îşi impune limitele!

4. Fii consecvent/consecventă şi nu te lăsa purtat/ă de val doar de teamă că vei fi dat/ă la o parte, pentru că nu eşti precum ceilalţi!

5. Aminteşte-ţi că a fi remarcat nu înseamnă a te conforma unor norme de grup superficiale! Acestea îţi vor asigura numai o aparentă apartenenţă la grup!

6. Fii mereu în competiţie cu tine însuţi/însăţi şi astfel îţi vei asigura mereu câştigul!

7. Pe cât posibil, înconjoară-te cu oameni mai inteligenţi decât tine pentru a-ţi asigura creşterea intelectuală! Nu te mulţumi să fii chior în ţara orbilor!

8. Indiferent cât de mult avansezi în viaţă, nu uita să fii om! Nu te perverti!

9. Oricât de grele ar fi încercările prin care treci, aminteşte-ţi că trebuie să ai voinţa să rămâi mereu deschis/ă, vesel/ă şi înţelegător/oare în raport cu ceilalţi!

10. Aminteşte-ţi că nu toată lumea este datoare să încerce să descopere părţile tale bune atât timp cât tu nu le arăţi!

11. Aminteşte-ţi că Cineva a făcut toate acestea pentru tine!

12. Preţuieşte persoanele din jurul tău în timp ce-ţi sunt alături, nu după ce le-ai pierdut! Regretele sunt tardive.

13. Atunci când pierzi, nu pierde lecţia!

Today we rest!

2010-06-05T11:52:00.003+03:00

Se spune că într-o zi un profesor a cerut elevilor săi să aducă la şcoală nişte cartofi cruzi şi o pungă de plastic. Le-a spus acestora să pună în punga de plastic câte un cartof pentru fiecare persoană faţă de care au resentimente şi să le scrie numele.

Timp de o săptămână profesorul le-a cerut elevilor să care sacoşa cu cartofi în rucsac oriunde mergeau.
Unii dintre cartofi erau cu adevărat grei.
Fireşte, cu timpul cartofii au început să se strice…

Efortul de a căra sacoşa tot timpul le-a demonstrat elevilor cât de mare era greutatea pe care trebuie să o poarte în fiecare zi în viaţa şi în inima lor din cauza ranchiunei şi a resentimentelor.

Deoarece erau atenţi să nu uite sacoşa, elevii şi-au dat seama că neglijau lucruri care erau mult mai importante pentru ei.

Exerciţiul acesta i-a făcut să se gândească la preţul pe care îl plăteau pentru că nu puteau să ierte ceva care deja se întâmplase şi pe care nu-l mai puteau schimba.

De multe ori credem că iertarea este un cadou pentru celălalt, fără să ne dăm seama că noi suntem primii care beneficiem de pe urma iertării.

Toţi purtăm cartofii care putrezesc în “rucsacul” nostru sentimental. Neputinţa de a ierta este ca un venin pe care îl luăm zilnic, picătură cu picătură, şi care sfârşeşte prin a ne otrăvi.

De multe ori este nevoie să te ierţi mai întâi pe tine însuţi pentru toate care nu s-au întâmplat aşa cum ţi-ai fi dorit să se întâmple!

Iertarea ne eliberează de greutăţi care ne amăresc sufletul şi ne îmbolnăvesc trupul. Să ierţi nu înseamnă să fii de acord cu ce s-a întâmplat sau să aprobi acel lucru. A ierta nu înseamnă să încetezi să acorzi importanţă celor întâmplate, nici să dai dreptate celui care te-a rănit. Înseamnă pur şi simplu să laşi deoparte acele gânduri negative care îţi produc durere şi supărare. Iertarea se bazează pe acceptarea a ceea ce s-a întâmplat.

Iertarea rupe lanţurile şi te eliberează cu adevărat!

Hotărăşte-te chiar azi să ierţi!

“Iertarea este calitatea celor curajosi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească” (Mahatma Gandhi).

La multi ani Copile!

2010-06-01T14:56:00.002+03:00

Motto: „Atunci când încetăm să mai fim copii suntem deja morţi” (Constantin Brâncuşi)

Oaia care conţine lupul

2010-05-30T21:45:00.006+03:00

Un aspect interesant în multiplele forme ale manifestării răului este modul de propagare al acestuia. Răul (în esenţă păcatul) nu vine oricum. Are o strategie de implementare. O imagine bine pusă la punct dacă ar fi să analizăm din perspectiva marketing-ului. Se prezintă într-un ambalaj plăcut şi, un aspect important, niciodată într-o cantitate prea mare, pentru că altfel ar risca să îndepărteze publicul tinţă de dorinţa de a-l îmbrăţisa. Practic se ghidează după o lege simplă: păcatul vine într-o formă soft, astfel încât compromiterea să fie continuă şi sigură.

În psihologie există aşa numita lege a adaptării senzoriale: mecanismul adaptarii intervine în vederea protecţiei analizatorului astfel încât orice creşteri ulterioare ale intensităţii stimulului peste anumite valori nu mai sunt receptate.

Parafrazând şi transpunând în termenii propagării răului, putem spune că păcatul, pentru a se putea impune încet şi sigur, urmează şi el o lege pe care o putem denumi legea adaptării adoptării păcătoase: de această dată mecanismul este unul de inversă raportare în ceea ce priveşte “protecţia analizatorului”. Practic o răsturnare a terminologiei din perspectiva semnificaţiei. “Analizatorul” este individul, “protecţia” este asigurarea unei traiectorii de contaminare sigură din perspectiva obiectivului vizat.
Cu alte cuvinte legea adaptării adoptării păcătoase trebuie să aibă un traseu mascat, întrucât impunerea sa într-o intensitate prea mare ar putea fi brutală şi omul s-ar îndepărta.

Cum se poate sustrage însă individul de la repercursiunile acestei legi a cărei acţiune o întâlneşte zilnic? Menţinându-şi conştiinţa trează, împiedicând astfel alterarea de sine. Prin credinţă. Ridicând mereu ştacheta în ceea ce priveşte transcederea fiinţei într-un alt cadru spiritual. Păstrând mereu o tensiune creativă şi constructivă în cadrul propriei evoluţii.

Trebuie să conştientizăm faptul că a trăi cu adevărat înseamnă a trăi prin strategia diferenţei şi nu prin cea a amestecului!
Legea adaptării adoptării păcătoase tocmai acest lucru îl urmăreşte: transformarea tuturor indivizilor într-o masă amorfă, uniformizată, în care memoria individuală şi colectivă trebuie distruse pentru a zgudui bazele evoluţiei.

Trebuie să îndrăznim! Însă nu o îndrăzneală traductibilă prin tupeu (deci peiorativ!), ci o îndrăzneală izvorâtă din credinţa că putem dezmărgini lumea din incoerenţa în care se afundă, de a desprinde braţele care strâng din ce în ce mai tare compromisul pe care îl adoptă şi a redirecţiona indivizii spre credinţă, valori, verticalitate. Devenind fiecare dintre noi vectori de transmisie ai evoluţiei şi nu ai involuţiei!

Lupii îmbrăcaţi în piele de oaie trebuie “pervertiţi”: oaia trebuie să conţină lupul pentru a putea să facă parte dintr-o turmă care nu se îndreaptă spre pieire! Menţinându-şi mereu conştiinţa trează, oaia este cea care cunoaşte perfiditatea şi şiretlicurile lupului, le are înglobate în mentalul său colectiv tocmai prin faptul că memoria sa nu este ştearsă. De aici capacitatea de anticipare şi predictibilitate care îi conferă posibilitatea să nu devină pradă.

Today we rest!

2010-05-22T00:01:00.002+03:00

Când simţi că toate greutăţile te copleşesc, iar inima îţi este îndurerată, nu renunţa niciodată să crezi!

Cu toţii dorim să ne facem auziţi şi totuşi uneori nu putem să îndepărtăm tăcerea apăsătoare din jurul nostru.
Uneori ne simtim pierduţi, abandonaţi, când tot ceea ce dorim este să fim iubiţi, înţeleşi şi apreciaţi.
Nu uita însă că există Cineva care din dragoste pentru tine îţi înseninează inima, rupe lanţurile tăcerii! Este mereu alături tine ori de câte ori ai nevoie, dispus să împărtăşească cu tine atât bucuriile cât şi tristeţile, mereu dispus să îţi călăuzească paşii în întuneric şi mereu pregătit să te asculte!

Şi cel mai important lucru: EL nu te va părăsi şi nici nu îţi va întoarce spatele!... indiferent ce s-ar întâmpla!
Aşa că nu renunţa niciodată să crezi!

În ziua în care m-am iubit cu adevărat

2010-05-19T00:36:00.003+03:00

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeste Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.
Astăzi, am descoperit Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.
şi toate acestea înseamnă Să ştii să trăieşti cu adevărat.

Autor: Charlie Chaplin

Efectul superficialităţii

2010-05-09T03:56:00.007+03:00

Efectul devorator al superficialităţii asupra omului?

Totul este o convenţie. Lumea însăşi este un circ ambulant, iar circarii reprezintă umanitatea în toată contradicţia, complexitatea şi imprevizibilitatea ei.
Omul este o succesiune de măşti – ipostaze ale Eu-lui. Fiecare se oferă celorlalţi sub multiple înfăţişări. Omul nu poate fi el însuşi sau nu se lasă să fie.
Puterea noastră de a pătrunde firea umană este limitată. Există un arhetip uman, ca un fel de robot, pe care ni-l putem reprezenta cu uşurinţă. Dar omul individual scapă unei reprezentări precise, analizei exacte.

Salvarea?
Să revenim la origini, „la punctul de unde am greşit”. Un înapoi metafizic, spre recuperarea valorilor originare, spre comunicare, spre autocunoaştere, spre cunoaştere, spre ascensiune.

Omul are nevoie şi de iluzie, dar iluzia, iluzionarea, pot fi mortale.

Today we rest!

2010-05-08T09:00:00.005+03:00

Today we rest!

2010-05-01T08:17:00.001+03:00

I Will Rise!

2010-04-30T20:00:00.004+03:00

Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde (Ieremia 29,11).

If you fail are you going to try again? The human spirit can handle much more than we realize!
It matters how you are going to finish. Are you going to finish strong?

The challenges in our lives are there to strengthen our convictions! They are not there to run us over!

Dan Gilbert - Why are we happy?

2010-04-25T16:32:00.003+03:00

Source: TED Talks

Pentru subtitrare: click "View subtitles "

Fiul risipitor

2010-04-23T04:10:00.006+03:00

Te-ai gândit vreodată că atunci când înşeli aşteptările celor din jur, când răneşti persoanele cărora le spui că înseamnă ceva pentru tine chiar şi atunci când acestea îţi oferă o a doua şansă, când nu lupţi să te schimbi, când ai un comportament necorespunzător eşti asemeni fiului risipitor?

Nu te aştepta să fii primit mereu înapoi când iroseşti cu succes, rând pe rând, şansele care ţi se oferă!

Nu uita că încrederea se pierde doar 1 dată!

"Tonul" greşelii conferă muzica iertării!

Despre maladiile omului modern (partea a 2 a)

2010-04-13T22:09:00.008+03:00

Poza: Marius Filipoiu

Motto: De aceeaşi parte a eternităţii, economisind ani de ocol...

Trăim într-o lume în care indivizii sunt doar umbre ale unei proiecţii răsturnate a ceea ce cândva putea fi denumit Eu.
Acum ceva vreme, în postarea Despre maladiile omului modern evidenţiam una dintre manifestările maladive ale omului modern: lipsa profunzimii sentimentelor.

Întrucât formele discrepante ale Eu-lui capătă contururi uneori groteşti cu ale căror manifestări ne întâlnim destul de des, am hotărât să revin asupra a ceea ce atunci am denumit “maladiile omului modern”.

Abraham Lincoln spunea că libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.
Şi totuşi faceţi un “experiment”: acceptaţi pe cineva aşa cum este, oferiţi-i libertatea să se manifeste, încercaţi să înţelegeţi comportamentele trecând dincolo de etichetare şi vi se va răspunde dacă oamenii, în general, ştiu să aleagă să facă ceea ce se cuvine, dacă dispun de un caracter integru, dacă sunt oameni concreţi şi nu generici.

Chiar dacă vrem sau nu să recunoaştem cu toţii suntem conştienţi că, în interacţiunea socială - cu precădere în cazul relaţiilor interumane - , fiecare dintre noi îndeplineşte într-o mai mică sau mai mare măsură atât rolul de conducător al experimentelor, cât şi pe cel de subiect al acestora.
Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi ne testăm şi îi testăm pe ceilalţi în diferite situaţii. Scopul? Întregirea tabloul predictiv al trăsăturilor de caracter şi personalitate a celor cu care interacţionăm, fapt ce va sta apoi la baza dezvoltării ulterioare a anumitor relaţii interumane (un fel de analiza SWOT caracteristică domeniului de marketing, numai că aplicată în interacţiunea socială). Cu alte cuvinte avem nevoie de certitudini pentru a putea să conducem interacţiunea la un alt nivel (pentru a forma relaţii de prietenie, spre exemplu).

Oferind libertatea unei persoane, încercând să o acceptaţi aşa cum este veţi observa două procese interesante: auto-excluderea şi integrarea.
Consider că acest context de libertate este cel mai potrivit şi ajută cel mai mult la descoperirea potenţialului celor cu care interacţionăm. A constrânge pe cineva să acţioneze într-un fel, nu va face decât să acopere anumite carenţe/tare pe care individul le ascunde. Libertatea este cea care oferă indivizilor cadrul de manifestare în urma căruia individul se auto-exclude sau se integrează în tipologia relaţiilor interumane. Oferirea libertăţii este un soi de selecţie naturală în cadrul relaţiilor. Este, dacă doriţi, o testare a principiului reciprocităţii aparţinând lui Robert Cialdini: suntem capabili să răspundem în mod asemănător gestului altei persoane sau sunt alţii capabili să ne răspundă în maniera în care o facem şi noi? Însă Despre echilibrul dintr-o relaţie a scris deja Lore, o bună prietenă de a mea, un entry pe care vă invit să îl citiţi!

Nu de puţine ori am avut suprinderea să întâlnesc oameni cărora dacă li se acordă încredere, înţelegere, sprijin (ceea ce ar trebui să fie firesc într-o relaţie) ajung să ia toate acestea gratuit, pentru ca mai apoi să întoarcă spatele imediat ce nevoia le-a fost îndeplinită. Maladia omului modern în această situaţie? Libertatea prost înţeleasă.

O altă caracteristică des întâlnită în rândul celor cu care interacţionăm este instabilitatea/imaturitatea emoţională.
Caracteristici? Persoane cu oscilaţii dispoziţionale frecvente, ce adoptă de cele mai multe ori o atitudine pasivă de neasumare a responsabilităţii, cu o capacitate scăzută de a anticipa consecinţele viitorului apropiat, a căror tendiţă este de a atribui extrinsec vinovăţia pentru unele nereuşite concomitent cu nerecunoaşterea propriilor erori.
Când devine imaturitatea emoţională o maladie în cadrul evoluţiei omului modern? Atunci când este întreţinută de bunăvoie, doar pentru că indivizii s-au obişnuit să primească în cele din urmă ceea ce vor, întrucât au tradus greşit disponibilitatea altora de a îi înţelege cu sintagma: “cine mă vrea, o să mă placă aşa cum sunt fără să schimb nimic la mine”. Întreţinerea unui astfel comportament, iniţial din comoditate, va avea un efect negativ asupra celor care aleg să îl întreţină: se va transforma în trăsătură de personalitate pe măsura înaintării în vârstă, conducând mai apoi la complexe de inferioritate, individul simţindu-se bine numai în jurul persoanelor pe care va considera că le poate controla. Chiar dacă anumite lucruri necesită perseverentă, voinţă pentru a fi schimbate, lupta nu trebuie abandonată niciodată, întrucât lupta la nivel personal trebuie să fie una constructivă din perspectiva conturării unui caracter puternic, lipsit, pe cât posibil, de părţi negative.

Este adevărat că trecutul şi circumstanţele influenţează personalitatea, însă nu trebuie să uităm că suntem responsabili pentru ceea ce devenim!

Care este graniţa între simţire şi pierderea sufletului pe veci? Rămâne aceeaşi întrebare pe care am lansat-o şi acum ceva vreme şi la care trebuie să răspundă omul modern, pe alocuri superficial, care încă mai are un dram de conştiinţă ce ar trebui să învingă... şi de ce nu cel care, lăsându-se pradă inconsistenţei, are un moment de revelaţie privind propria-i condiţie... cu alte cuvinte, o nouă zi, o nouă luptă!

Pentru un motiv, pentru un sezon sau pentru o viaţă!

2010-04-08T13:50:00.007+03:00

Oamenii intră in viaţa ta pentru un motiv, pentru un sezon sau pentru o viaţă.
Când o să ştii care este, o să ştii ce să faci pentru acea persoană!

Când cineva intră în viaţa ta pentru un motiv, este pentru a îndeplini o nevoie pe care ai exprimat-o. A intrat pentru a te asista în momentele dificile, să te îndrume
şi să-ţi acorde suport, să te ajute fizic, emoţional sau spiritual.
Pot părea ca fiind trimişi de Dumnezeu şi sunt. Sunt acolo pentru motivul pentru care tu ai nevoie să fie.
Apoi, fără vreo greşeală din partea ta sau într-un moment inoportun, această persoană va spune sau va face ceva pentru a aduce această relaţie la sfârşit.
Câteodată ei mor. Câteodată doar se îndepărtează. Câteodată îşi fac de cap şi te forţează pe tine să adopţi o poziţie.
Ceea ce trebuie să realizăm este că nevoia noastră a fost satisfăcută, dorinţa noastră îndeplinita, munca lor terminată. Rugăciunea ta a fost ascultată şi acum este timpul să mergi mai departe.

Unii oameni intră în viaţa ta pentru un sezon, fiindcă a venit rândul tău să împărtăşeşti, să creşti sau să înveţi. Ei îţi aduc o experienţă de pace sau te fac să râzi.
Ei te pot învăţa ceva ce nu ai mai facut. Ei îţi pot da de obicei o cantitate incredibilă de bucurie. Crede, este real. Însă doar pentru un sezon.

Relaţiile de o viaţă te învaţă lecţii pentru o viaţă, lucruri pe care trebuie să le construiesti pentru a avea o fundaţie emoţională solidă.Treaba ta este să accepţi lecţia, să iubeşti acea persoană şi să pui ceea ce ai învăţat în practică în toate celelalte relaţii şi aspecte ale vieţii tale.

Se spune că dragostea este oarbă, dar prietenia este clarvăzătoare!

Transformă-te în cine eşti!

2010-03-11T01:24:00.004+02:00

"De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!" (Paul Coelho)

Mamei!

2010-03-08T01:19:00.006+02:00

Motto: Nu aştepta până mâine să îi spui mamei că o iubeşti!

Pentru căldura şi dragostea cu care mă înconjori mereu!
Pentru Tata!
Pentru braţele mereu deschise şi primitoare în care orice suferinţă este alinată!
Pentru integritatea, principiile, valorile şi sensibilitatea pe care mi le-ai insuflat!
Pentru credinţă!
Pentru sfaturi!
Pentru firea visătoare!
Pentru frumos!
Pentru speranţă!
Pentru firea luptătoare!
Pentru tot ce a fost şi pentru tot ce va veni!
Sărut mâna Mama!

Experiencing self vs. remembering self

2010-03-01T18:19:00.005+02:00

Daniel Kahneman: Why should you listen to him
He is an eminence grise for the Freakonomics crowd. In the mid-1970s, with his collaborator Amos Tversky, he was among the first academics to pick apart exactly why we make "wrong" decisions. In their 1979 paper on prospect theory, Kahneman and Tversky examined a simple problem of economic risk. And rather than stating the optimal, rational answer, as an economist of the time might have, they quantified how most real people, consistently, make a less-rational choice. Their work treated economics not as a perfect or self-correcting machine, but as a system prey to quirks of human perception. The field of behavioral economics was born.

The riddle of experience vs. memory
Using examples from vacations to colonoscopies, Nobel laureate and founder of behavioral economics Daniel Kahneman reveals how our "experiencing selves" and our "remembering selves" perceive happiness differently. This new insight has profound implications for economics, public policy, and our own self-awareness.

Dragobetele sau Calendaristic, astăzi "Te iubesc!"

2010-02-24T13:37:00.010+02:00

Sursa: DeviantArt

Atestările documentare ale acestei sărbători apar începând cu secolul al 19-lea.
Din perspectivă etimologică Nicolae Constantinescu (etnolog al Universităţii Bucureşti) propune derivarea din cuvântul „drag-dragul”. Lazăr Şăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”. Etnograful Marcel Lutic (de la Muzeul de Etnografie al Moldovei) a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numeşte Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie este data şi de “Micul dicţionar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”.

În credinţa poporului fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau şi fragi infloriţi, aceştia erau adunaţi în buchete şi se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii [1].

Din perspectivă calendaristică am putea spune că Dragobetele este ziua de naştere a dragostei. Cu alte cuvinte, astăzi este ziua în care calendarul ne aminteşte că suntem îndrăgostiţi! Scuzată să-mi fie ironia intenţionat strecurată în rândul anterior, însă acest fapt mă trimite imediat cu gândul la comportamentul oamenilor asociat cu această “sărbătoare” (acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul Valentine’s Day): un comportament condiţionat prin promovarea într-un anumit mod a evenimentului. Brusc, astăzi oamenii îşi amintesc că trebuie să ofere o dovadă a dragostei lor partenerului de viaţă. Şi totul se concentrează numai în această zi! Tocmai aceasta este problema!

Ne-am pus vreodată problema ce sărbătorim mai exact în această zi? În cea mai mare parte răspunsul imediat este: iubirea. De acord, însă din ce perspectivă?

Dacă ar fi să facem o analogie, am putea spune că Dragobetele poate fi privit asemeni propriei zile de naştere! Toată bucuria pe care o împărtăşim cu ceilalţi pentru ziua noastră ar trebui să fie, până la urmă, exteriorizarea bucuriei că am adăugat, cu înţelepciune, încă un an existenţei noastre. Trebuie să exprime practic bucuria maturizării, a înţelepciunii, a (re)descoperirii propriei identităţi, a ascensiunii spirituale, a abordării constructive a propriei fiinţe!

E frumos că putem sărbători într-o anumită zi dragostea pe care ne-o purtăm unii altora, însă ar trebui să facem totodată un bilanţ: cum a evoluat dragostea mea în tot acest timp? Am dovedit eu mereu dragostea mea celui de lânga mine? Cum ne-am comportat unii faţă de ceilalţi în tot acest răstimp în care, să nu uităm, suntem îndrăgostiţi, iubim? O vorbă înţeleaptă amintea: cu o floare nu se face primăvară! La fel cum cu un Dragobete nu te poţi revanşa pentru zilele în care nu ţi-a păsat!

În concluzie doresc să atrag atenţia asupra faptului că fiecare zi trebuie privită asemeni unei sărbători, asemeni unui moment special în care trebuie să simţim şi să ne exteriorizăm dragostea! Iar pentru aceasta trebuie să ne ferim de un comportament comercial, al unora în raport cu ceilalţi!

Iubiţi-vă mult şi din toată inima!

[1] Wikipedia

Oamenii normali vor deveni o sectă în România

2010-02-19T11:42:00.012+02:00

Mulţumesc Cristiana!

In interviul acordat Frontnews, Dan Puric a acceptat sa vorbeasca despre provocarile morale ale societatii romanesti in prezent. In fata cliseelor lumii moderne, Dan Puric nu ezita sa se declare raspicat drept un "intolerant" si un "critic al cinismului european".

Cum s-a nascut "Cine suntem"?

Eu cred ca este un reflex de minima toaleta identitara, intr-un context in care nu se mai poarta diferentele, ci se traieste hipnotizat, intr-o mare orizontala, in care toti suntem unul si acelasi lucru. Ceea ce nu este adevarat: Nu suntem toti egali, asa cum se zice in drepturile omului, decat prin drepturile juridice. Ne nastem inegali si murim inegali. Iar singura chestie de egalitate este in fata mortii si in fata lui Dumnezeu. Cata vreme suntem pe pamant avem diferente. Una dintre ele este si aceasta esenta a poporului roman. El este o unicitate. Unicitatea aceasta inseamna o intimitate. Despre aceasta intimitate calcata in picioare am vrut eu sa vorbesc.

Cum trebuie sa fie perceputa de cititori?

Eu nu pot sa impun acest lucru fiecaruia. Vorba lui Shakespeare: “Soarta unei glume nu sta in gura celui care o spune, tine de urechea celor care o asculta”. Pana in clipa de fata s-au vandut peste 60.000 de exemplare, in cinci luni si jumatate. Ceea ce arata ca nu curiozitatea i-a facut pe spectatori sa citeasca ce mai zice Dan Puric in prima sa carte, ci o necesitate si o sete extraordinare. Rezulta ca poporul roman nu a murit. Poporul roman are nevoie de autentic si de lucruri cinstite, are nevoie sa se vada, sa se recunoasca.

Ati vorbit despre ce anume are nevoie poporul roman. In momentul de fata insa, care este identitatea acestui popor?

Romania are un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi.
Depinde cine intreaba. Daca intreaba un securist, ii spunem ca suntem o tara inca buna de furat pentru el si neamul lui, adica mama, soacra si nepoti. Daca intreaba rusul, spunem ca suntem un fel de gubernie, oricand putem accesa la ei. Daca intreaba americanul, ii spunem ca ne putem situa in zona de portavion in orice directie si in orice pozitie doreste el. Daca intreaba comunitatea europeana ii spunem ca suntem un hipermarket plin cu brand-uri, nu cu intimitati si identitati. Daca intreaba un bun crestin ii spun ca Romania este o intimitate ca orice alt popor de pe fata pamantului, cu o taina a existentei. Si ca este un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi, ci un popor care se va ridica. Cum? Urmeaza emisiunea “Surprize, surprize”...

Sunt multi tineri care va citesc, va privesc si va asculta conferintele, intr-un moment in care Romania nu sta pe roze si nici nu are modele. Are sansa un filosof crestin sa creeze un curent dominant? Cum reusiti sa ii apropiati de dumneavoastra?

Nu este vorba de asta. Eu nu leg filozofia de crestinism. Crestinismul nu este un concept, este calea adevarului in viata, este viata adevarata. In jurul crestinismului, daca te apuci sa filozofezi prea mult, il pierzi. Ca si cum eu sunt indragostit de o fata si incep sa ii vorbesc despre dragoste. Eu o iubesc, ma manifest cum imi da bunul Dumnezeu. Nu o conceptie filozofica crestina restabileste Romania, ci o marturisire crestina si o indrazneala de tip fizic. “Indrazniti si am biruit lumea!” In jurul acestei indrazneli, nu in jurul tupeului, acolo se aduna securistii cu neamurile lor, bestiile comuniste care inca ne conduc.
In jurul indraznelii hristice se aduna si toti acesti copii cu suflet curat. In timpul loviturii de stat si a revolutiei din 1989 - aceasta ciorba nenorocita, cei care spuneau manifeste printre cartusele ucigatoare erau copii de 14-18 ani care indrazneau, iar securistii trageau. Ei au indraznit. Indrazneala aceasta este de substanta fizica, nu este o ideologie, un concept sau o doctrina. Ea poate sa creeze o resuscitare, care este dincolo de curent. Curentul nu are ideologii. Este o stare de a fi autentic. Tinerii de asta citesc, se recunosc. In lumea asta aiurita, nenorocita, confuza, nenorocita, ipocrita, o lume de ghetou internationalist, isi traiesc darul de la Dumnezeu.

Sunteti unul din putinii intelectuali romani care realizeaza magnitudinea cu care fiinta poporului roman a fost schimbata de catre comunism. Ce e de facut, domnule Puric? Mai avem ce salva? Mai exista valoare?

In primul rand e vorba de o intoarcere a noastra cu capul spre trecut. Nu in sensul buzeistic, pasunist sau paseist, asa cum noua intelectualitate de serviciu ne acuza. Zicea Nicolae Iorga ca intoarcerea ta catre trecut iti da forta de azi. Este vorba de o asumare a trecutului. Daca un tanar sare din manualul stupid alternativ de istorie, pe care l-au dat handicapatii de la noi cu indicatii de dincolo, si vede intr-o carte de memorialistica a unui om care si-a jetfit tineretea in puscarie, crezand in neamul romanesc, el isi schimba pozitia coloanei vertebrale. Din patruped ajunge biped, face o injectie de demnitate. Stie ca sta pe un popor de o demnitate absoluta. Dar daca traieste in istoria alternativa, tanarul ramane un patruped. Efortul copilasului de a se ridica din patru picioare pe doua, este efortul de a se ridica pe pozitia data de dinainte, pozitia verticalitatii, care, vorba lui Hegel, este o pozitie divina. Ridicarea aceasta in picioare se face prin accesul la o memorie, care se traieste, devine substanta. Una este sa stai in fata lumii culpabilizat fiindca esti un popor tehnic, si alta este sa stai in fata lumii cu demnitatea lui Dumnezeu, stiind ca ai fost un popor care a rezistat. Se stie ca am fost singura rezistenta armata sub comunisti, ca tineri de 17-18 ani luat arma si s-au dus in munti? Nu se stie. Ati vazut la televizor emisiuni care sa vorbeasca despre martirii, deghizati in pensionari, care sa vorbeasca, sa marturiseasca ce s-a intamplat cu aceasta mutilare si cum au rezistat? Petre Tutea imi spunea ca, daca ar fi pus in fata plutonului de executie pentru poporul roman, si atunci la 90 de ani, ar striga “Excelsior!”. De ce acesti oameni si-au sacrificat viata, tineretea si tot ce au avut mai bun.. Pentru ce? Pentru o abstractiune, sau pentru o credinta? Si atunci, ajungandu-se la un asemenea izvor, tineretul de azi are o demnitate in lume, are o forta in lume. Nu e forta care sa traiasca din tranzitie si din aderari, din sandwichurile care ni le dau altii, ci este vocatia identitara.

Sunteti considerat drept un critic al Uniunii Europene. Ce nu va place la UE?

Comunitatea Europeana este un agregat de interese economice care nu vrea sa tina seama de trecut.
Sunt un admirator al civilizatiei europene, al modelelor din Uniunea Europeana, unde tineretul nostru s-a adapat si a putut sa iasa din feudalismul ala prelungit. Sunt critic al cinismului european, al lipsei lor de autoculpabilizare. Comunitatea Europeana este un construct, un agregat de interese economice, politice care nu vrea sa tina seama de trecut si de ceea ce au facut din punct de vedere politic. Conflagratiile mondiale nu le-am facut noi, ei le-au facut, noi am fost victime centrale. In clipa in care intr-o Uniune Europeana pe tine te intereseaza numai structurile economice, netinand cont de trecut, de niste traume, nu putem sa aderam. Cinsimul acesta politic il acuz. Un construct economic, politic, poate sa fie foarte benefic. Comunitatea Europeana, din punctul asta de vedere, va fi civilizatorie pentru feudalismul neo-securist in care stam. Nu am fost niciodata impotriva faptului ca un sistem juridic de tip european nu ne-ar izbavi. Lucrurile astea trebuie amendate. Sa vedem ce este bun si ce este rau. Cum refacem aceasta tara? Comunitatea Europeana a cerut, pe buna dreptate, ca tineretul nostru sa se specializeze in strainatate in materie de economie, de management, de justitie. Categoric este o cerinta de civilizatie, pentru ca maimutele astea de la noi care fura tot timpul nu fac nimic. Guvernul Nastase a alocat 6 milioane de euro. Copiii aceia s-au dus in strainatate si s-au intors cu “Magna cum Laude” de la Berlin, Oxford, Cambridge, si iata ca nu sunt primiti in structurile politice de astazi ca sa intervina in structura de conducere, tocmai pentru ca i-ar arunca in aer pe hotii astia. O parte au fugit in strainatate si o parte au dat statul roman in judecata. Asta este o crima. De ce Comunitatea Europeana nu reactioneaza la lucrul acesta, de ce nu impune, de ce nu sanctionezaa? Daca vrei sa ai niste functionari cu adevarat europeni, de ce lasi sa se intample un asemenea dezastru? Ei se intorc cu niste reflexe civilizate, occidentale. Nu poti acuzi Occidentul de lipsa de civilzatie, poti sa il acuzi de orice, mai putin de asta. Eu nu atac Comunitatea Europeana, atac aspecte ale cinismului politic.

Sunteti tolerant, domnule Puric? De fapt fata de ce sunteti intolerant?

Sunt intolerant. Cred ca acest cuvant “toleranta” este de o mare ipocrizie. Sunt ingaduitor, crestinismul ma face sa fiu ingaduitor. Ingaduinta inseamna iertare, inseamna asteptare intru indreptare, pentru ca este un termen profund crestin. Cu ingaduinta i-am tinut pe tigani 400 de ani si i-am corectat acolo unde greseau, dar i-am si laudat acolo unde faceau bine. Nu am fost rasisti, asa cum se spune. Cand George Enescu il ducea pe Yehudi Menuhin in sate de tigani, pentru ca Menuhin sa vada cat sunt geniali acestia cand canta, Enescu nu era rasist. Faptul ca am fost acuzati de rasism in `90 si ca multi tigani au fugit si au zis ca au trait exploatati este o dubla minciuna. Faptul ca acum tiganii sunt amprentati si ca ei (europenii, n.red.), cu toleranta drepturilor omului, intr-un an jumatate au facut alergie, ce zic de chestia asta? Noi romanii ne-am deosebit, fara sa ne diferentiem, si am creat o coexistenta de tip crestin fara sa folosim “politica corecta”. Categoric ca tiganii au facut fapte nelalocul lor, numai ca italianul este intolerant si neingaduitor, nu cunoaste substanta profund crestina. Noi am actionat ca atare, i-am tinut in zona mici infractionalitati fara sa sara foarte mult calul, si am fost acuzati de rasism. Pe vremea lui Caragea era o lege, ca daca tiganul fura o curca sau o gaina, lasa-l in pace, ca expresie a milei fata de el.

Exista o toleranta crestina asemanatoare cu toleranta promovata de Uniunea Europeana?

Nu exista toleranta crestina. Iisus nu a fost tolerant cand in templul Tatalui sau nenorocitii aia vindeau. El nu a facut un “discount”, nu a zis “veniti maine si faceti un discount de 50%”. A spus “Afara!”, aia este intoleranta crestina. Adica nu permiti raului sa iti intre in familie. Hristos nu ii ura pe cei din templu, ii indrepta. Asa cum o mama incearca sa isi indrepte copilul care se apuca de droguri, nu ii spune “ia mama si heroina, nu numai cocaina”. Nu este nici o legatura. Toleranta de tip occidental este un construct politic care seamana cu semaforul. Ingaduinta seamna cu mama. Un semafor la care se trece pe rosu si pe verde, nu este egal cu mama.

Multi din ascultatorii dvs. privesc cu uimire apropierea neconditionata a dvs. fata de Biserica Ortodoxa Romana, fie si numai pentru ca BOR a refuzat totusi sa scape de securistii din ograda. De ce imprumutati asa usor din imaginea si prestigiul dvs. unei institutii care refuza sa se reformeze?

Cand incepi sa judeci un lucru, judecam cauzele. Cauza a fost ideologia aceasta sinistra, de tip criminal, care vine din afara. Faptul ca in BOR au existat alunecari si colaborari cu securitatea sunt efecte, sunt reziduri. Nu judec efectele, caut sa abolesc cauzele. Biserica a existat sub comunism si prin compromisuri. Cu compromisul se face compromisul, nu cu valoarea. Oamenii care au fost in Biserica si au semnat cu Securitatea au facut niste compromisuri de supravietuire. Nici unul din Biserica nu a facut ceva care sa submineze esenta Bisericii. Poate fi discutat. Poate sub sutana au fost bagati securisti, care au folosit taina spovedaniei ca o turnatorie, asta e treaba Securitatii si Securitatea trebuie judecata nu Biserica. Nu trebuie inceput cu Biserica, ci cu structurile comuniste, care inca ne judeca. In perioada comunista, cand au vazut ca sunt 1000 de manastiri, au trecut cu buldozerele peste ele.
Multe lucruri scrise despre marii ierarhi care ar fi colaborat cu Securitatea s-au dovedit a fi mincinoase. Eu am citit ca unul dintre cei mai mari ierarhi pe care ii avem, om cu calitate ortodoxa cum e Bartolomeu Anania, a fost improscat de Securitate <http://www.frontnew s.ro/stiri- despre/Securitat e> .. Este un mare pacat. Si maine despre Dan Puric se poate spune ca este pedofil si homosexual pentru ca dumneavoastra sa nu aveti incredere.
In primul rand sa vorbim de marii criminali de la Aiud si apoi de lucrul acesta. Eu imi asum lucrul acesta, nu numai eu, au fost marii martiri din puscarii care sunt sfinti, duhovnici, precum Iustin Parvu. Ei au zis “Nu judecati Biserica, ea saraca abia a rezistat”. Biserica se va reface, are un metabolism de auto-epurare. Cei care au gresit fundamental sunt in legatura cu Dumnezeu, nu judeci tu.
Daca un popa nebun face porcarii il dau doua saptamani la televizor, dar de ceilalti care construiesc parohii nu zic nimic. Eu circul mereu prin tara si vad oameni care ctitoresc biserici, manastiri, daca ati sti ce substanta exista… Lepra de la televizor nu vorbeste de asa ceva. Cand au fost doua milioane de oameni la moaste, au filmat fragmentat trei babe care se impingeau. Vor sa arate chestia de derizoriu, nu valoarea humus-ului ortodox. Totusi oamenii astia au credinta, hai sa le respectam credinta. Handicapatii si jegosii de securisti din televiziune iau oameni uitati de lume, intervieveaza marginali ai societatii, cu fete ciudate, nu stau de vorba cu un om ca lumea. Suntem supusi unei manipulari. Sa lasam Biserica si sa sa ne concentram asupra securistilor! Daca aveti un director securist, spuneti-i in fata ca este o jigodie! Aveti unul la televiziune care e criminal? Ii spuneti ca este criminal cultural! Aveti un Guvern <http://www.frontnew s.ro/stiri- despre/Guvern> care este criminal si care trimite studentii inapoi? Ii spuneti ca e criminal!

Cum ii putem face pe tineri sa citeasca mai multe carti spirituale? Adica sa citeasca mai degraba viata parintelui Calciu-Dumitreasa, decat “Codul Da Vinci”.

In marturisirea crestina sfintii nu vorbesc, ei cuvanta. Tu, care citesti astfel de carti, ii spui celuilalt, care nu citeste: “Stai ma cu creierul in computer si cu stomacul in frigider. Te-ai documentat vreodata, ai citit ce a suferit un parinte precum Gheorghe Calciu Dumitreasa?”. Cu iubire critica ii spui: “Mai baiatule, trezeste-te! Care sunt normele tale cu care ma judeci? Ai citit asta?”. In loc sa citeasca viata unei martire, el citeste viata Madonnei. Cel putin ii mai tai din elan: “Serile tale petrecute citind Sandra Brown nu sunt egale cu ale mele care am citit vietile martirilor”.

Cum arata Romania prin ochii lui Dan Puric?

Romania este o tara sangeranda, este o rana. Are o populatie bezmetica la suprafata, chinuita, distrusa. Iata ca din randul tineretului sunt soldati ai populatiei bezmetice, aceasta ultima invazie a poporului roman, este facuta de populatia Romaniei, sunt vorbitori de limba romana care ne inconjoara. Romania incearca sa se ridice, sa reziste la noul val care vine acum. Cum e sa mananci Danone peste tot? Nu am nimic cu firma respectiva. Dar am inceput sa fim nostalgici dupa iaurtul lui Ceausescu. Avea o idiotenie luminoasa, pe cand acum vad o patologie a firii. L-au intrebat pe Nichita Mihalkov ce l-a invatat cenzura comunista si a zis ca a invatat sa vorbeasca despre dragoste fara sa isi arate organele genitale. Am inceput sa fim nostalgici dupa cenzura comunista. Uitati in ce hal am ajuns, nu stim linia de echilibru. Cel mai greu, spunea Leonardo Da Vinci, este sa desenezi un om in picioare, in pozitie verticala. Verticalitatea si echilibrul sunt cel mai greu de redat. Am inceput sa ne miram de normalitate in Romania. Oamenii normali vor fi o secta, daca o vom duce tot asa, niste marginali. Majoritatea vor fi cei cu autoritatea parentala sau cu adoptii de copii, noi va trebui sa de adoptam la “normalitatea”care o sa vina.

Cum a aparut omul? Dumnezeu sau maimuta? Religia sau stiinta?

M-a intrebat pustiul meu cand avea cinci ani: ”Tata, pe om l-a facut Dumnezeu sau se trage din maimuta?”. “Ba pe om l-a facut Dumnezeu, dar sunt cativa care se trag din maimuta, iti arata tata maine la teatru”.

Ce ne pregatiti pe scena? Aveti vreun proiect in lucru? Recomandati- ne cateva piese de teatru de calitate din Romania unde sa mergem.
Ajung in situatia de a ma auto-recomanda. Eu, muncind ingrozitor de mult, nu mai am posibilitatea sa vad ce se intampla in jur. Aud in schimb ca textele pe scena devin din ce in ce mai vulgare. Vulgaritatea si mitocania sub pretextul diversitatii. In ceea ce ma priveste, eu ii chem pe oameni sa vina la “Don Quijote”, l-am jucat la Alba Iulia cu 1000 de spectatori, acum il joc la Constanta. O sa joc pe scena Teatrului National pe 27, “Visul”. Se pregateste un spectacol emotionant. Se mai joaca “Inima de Caine”, “Regina Mama” cu Olga Tudorache, care inca se mai joaca la Teatrul National. La Teatrul de Comedie se joaca niste piese foarte bune, din cate am auzit.

Mirror neurons: The neurons that shaped civilization

2010-02-18T14:41:00.013+02:00

Vilayanur Ramachandran: Brain expert

Why you should listen to him:
Neurologist V.S. Ramachandran is a mesmerizing speaker, able to concretely and simply describe the most complicated inner workings of the brain. His investigations into phantom limb pain, synesthesia and other brain disorders allow him to explore (and begin to answer) the most basic philosophical questions about the nature of self and human consciousness.

Ramachandran is the director of the Center for Brain and Cognition at the University of California, San Diego, and an adjunct professor at the Salk Institute. He is the author of Phantoms in the Brain (the basis for a Nova special), A Brief Tour of Human Consciousness and The Man with the Phantom Twin: Adventures in the Neuroscience of the Human Brain.

Enjoy!

Pentru subtitrare click "view subtitles" -> click pe săgeata din tabul "off" şi alegeţi limba în care doriţi să apară subtitrarea.

The neurons that shaped civilization

On your mind

Source: TED

Despre diferenţele dintre femei şi bărbaţi

2010-02-16T13:35:00.005+02:00

Diferenţele existente între femei şi bărbaţi abordate într-un discurs plin de ironie fină şi umor. Trademark: Allan Pease

Vizionare plăcută!

Reconstrucţie lăuntrică

2010-02-14T15:51:00.006+02:00

Conştiinţa reflexivă este specifică omului şi se referă la conştiinţa clară a unui Eu care acţionează în mod responsabil. Acest tip de conştiinţă nu există la copilul mic, întrucât ea apare în urma formării conştiinţei de sine şi a dezvoltării gândirii abstracte. Presupune existenţa unei capacităţi de discuţie interioară.

Aşa cum evidenţia şi P. Janet, în cadrul conştiinţei reflexive importante sunt reacţiile noastre faţă de propriile noastre reacţii. Cu alte cuvinte, avem conştiinţa implicită a actului pe care îl săvârşim, suntem capabili să îl comentăm din perspectiva acţiunii pe care o desfăşurăm şi putem interveni în cursul acţiunii pentru a o modifica.

Dacă avem în vedere ceea ce afirma Henry Ey, şi anume, că: „a fi conştient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau, înseamnă a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele şi a dispune de ele", atunci conştiinţa reflexivă devine o conduită suprapusă, un comentariu propriu asupra reacţiilor noastre exterioare ori interioare.

Conştiinţa reflexivă se răsfrânge mereu asupra ei înseşi, fiind deopotrivă extatică, gata oricând să se părăsească pe sine, să se proiecteze în afară, să consolideze în individ caracteristica pentru spiritul de lucidă fervoare ce se poate consolida numai prin accesul la critică.

Funcţia reflexivă a conştiinţei critice este posibilă numai printr-un continuu “joc de oglinzi”: efortul de a combina, de a construi, de a reconstrui, de a alege între variante, de a corecta, de a proba, în esenţă de a critica şi a crea în acelaşi timp.

Din această perspectivă conştiinţa impune o adevarată asceză, itinerariul acesteia putând fi comparat cu un fel de via purgativa: o continuă lepadare de sine. Întrucât a avansa spiritual înseamnă o părăsire a sinelui în raport cu sine. Individul nu trebuie să fie niciodată mulţumit cu cine este, în sensul că trebuie să identifice critic acele părţi slabe de care dispune, să încerce să le schimbe pentru a putea accede spre un alt nivel. Asemeni unei străpungeri a cercurilor concentrice: omul trebuie să ia în stăpânire jocul umbrelor şi al oglinzilor.

Conştiinţa reflexivă nu este altceva decât un mijloc de a salva propria existenţă de entuziasmul încăpăţânat al ne-conştiinţei de sine.

Când suntem într-un loc greşit, cine este în adevăratul nostru loc?

Michelangelo effect

2010-02-10T14:58:00.002+02:00

Is that really Bob? You've seen him hundreds of mornings for the last 10 years at local coffee shops. Since he started dating Sara, he looks you in the eye -- and smiles. Sara takes every opportunity to let coffee shop cronies know that Bob is her guy and to gush about how funny he is. And he is. Who knew?

Think of Sara like Michelangelo chipping away at a block of marble to release the ideal figure slumbering within.

A new international review of seven papers on "the Michelangelo phenomenon" shows that when close partners affirm and support each other's ideal selves, they and the relationship benefit greatly.

"To the degree that the sculpting process has gone well, that you have helped mold me toward my ideal self, the relationship functions better and both partners are happier. And over the long term, I more or less come to reflect what my partner sees and elicits from me," said Eli Finkel, associate professor of psychology in the Weinberg College of Arts and Sciences at Northwestern University.

Finkel co-authored the review with Caryl E. Rusbult, Vrije Universiteit Amsterdam, and Madoka Kumashiro, Goldsmiths, University of London. "The Michelangelo Phenomenon" appears in the December issue of the journal Current Directions in Psychological Science.

The Michelangelo effect is not simply about supporting your partner, nor is it about promoting what you think your partner's ideal self should be. "Even if partners treat us in perfectly loving, supportive ways, if the treatment is not consistent with the person we dream of becoming, we have to pay attention to those red flags," Finkel warned. "Is that the person you want to be married to 10 years down the road?"

The Michelangelo studies show that close partners sculpt one another's traits and skills and promote, versus inhibit, one another's goal achievement. "It's not just that you treat me positively," Finkel said. "You treat me in particular ways that dovetail with my ideal self."

That's how Sara, an outgoing person with a great social network, brought Bob's best out in him. Sara made Bob more comfortable being the person he wanted to be. With Sara celebrating his ideal self, he became much funnier.

Just as the sculptor chisels, carves and polishes away flaws in the stone to reveal the ideal form, so do skillful partners support their loved ones' dreams, aspirations and the traits they hope to develop, such as completing medical school or becoming more fluent in a second language or more sociable.

Supporting a partner's image of his ideal self, whether it is a vague yearning or a clearly articulated mental representation, helps the loved one reduce the discrepancy between the actual self and the ideal self.

Sara consciously may interpret the disparities between Bob's actual self and ideal self in a benevolent way. She may help Bob become more sociable at a dinner party, for example, by subtly directing him to tell one of his most charming stories.

Conversely, a relationship can run into trouble when an individual emphasizes attributes that are peripheral to the core elements of what a partner ideally wishes to become. Take Mary, a leading researcher and a beauty. If she prizes her scholarly accomplishments above her physical virtues, she will feel disaffirmed when her partner affectionately refers to her as his "Colorado cutie." What that term of endearment represents could ultimately doom the relationship.

Some people such as Sara, who is so warm and empathic, are better sculptors than others and are particularly adept at bringing out others' ideal selves. Some individuals may be on the verge of achieving great personal growth and be open to any number of people who could help them. And others, the studies show, may have a much more difficult time bringing out someone's ideal self or be much more resistant to the Michelangelo effect.

The studies reviewed in the journal article used longitudinal procedures to examine how people grow toward their ideal selves over time as a result of how their partners treat them. At the beginning of the studies, individuals reported on their actual and their ideal selves, and their partners reported on how they view the individuals. To gain an external perspective, some studies incorporated the perspective of the individuals' friends. Across studies, individuals were especially likely to grow toward their ideal selves when their partners viewed them in line with this ideal. The process ultimately promoted both relational and personal well-being for both partners.

"When deciding on a life partner, we consider many factors," Finkel observed. "But we frequently neglect to think about whether the person I hope to be in 10 years is consistent with the person you want me to be in 10 years. When our partners can chisel and polish us in a way that helps us to achieve our ideal self, that's a wonderful thing."

Source of the article: Science Daily

Observation: I imagine it works the opposite way too. People in relationships mold their partners in ways to fail, too.

Indescribable

2010-02-05T12:56:00.004+02:00

Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit (Evrei, 10:36).

Reţetă pentru suflet

2010-01-31T12:33:00.008+02:00

"Iei o ceaşcă de iubire, două ceşti de loialitate, trei de iertare, patru litri de credinţă şi o oală mare de râs. Iei dragostea şi loialitatea şi le mesteci bine cu credinţa, apoi bagi mixerul şi mai adaugi tandreţe, bunătate şi înţelegere. Plus prietenie şi speranţă, totul stropit cu părţi zdravene de râs. Se pune să coacă la soare şi se împachetează în multe şi dese îmbrăţişări. Se oferă zilnic în porţii generoase.

Poftă bună la o dragoste romantică!"

Autor: George Uba

Clipă suspendată

2010-01-27T03:50:00.009+02:00

Ce bine ar fi să învăţăm din greşelile pe care le facem! Dar câţi dintre noi îşi conştientizează greşelile şi sunt dispuşi să le repare pe cât posibil, pentru ca mai apoi să nu le repete? Prea puţini, din păcate! Sau mai realist: cam nimeni!

Ştim însă să ţinem lecţii de morală altora, ştim să fim buni sfătuitori, ştim să ridicăm degetul acuzator spre alţii, însă eşuăm de fiecare dată lamentabil la cel mai important capitol: ordinea din "lumea" noastră! Oare când o să încetăm să fim oameni generici şi vom deveni oameni concreţi?

Suntem de părere că oamenii deosebiţi trebuie apreciaţi, că sufletele sensibile şi nobile sunt demne de iubit, că o dată ce ai "pus mâna" pe un om deosebit nu trebuie să îi mai dai drumul! Când o să învăţăm că un asemenea om deosebit trebuie apreciat cât este încă lângă noi şi nu după ce l-am pierdut?

Suntem de acord că pentru ceea ce ne dorim trebuie să "luptăm până în pânzele albe", că nu trebuie niciodată să renunţăm la vise, că nu trebuie niciodată să ne dăm batuţi. Şi totuşi, de când nu am mai luptat cu asemenea ardoare pentru ceea ce considerăm ca fiind important pentru noi, fie că este vorba de o persoană sau doar de vise? Sau mai grav decât atât, am luptat vreodată?

Ne este teamă că dacă arătăm că ţinem prea mult la oameni, aceştia ne vor răni, se vor folosi de noi pentru ce au nevoie şi apoi ne vor arunca "la coş". Ne-am sădit atât de mult această teamă înlăuntrul nostru - doar pentru că am întâlnit, cândva, persoane nepotrivite - încat am transformat-o în convingere şi o răsfrângem asupra tuturor celor pe care îi întâlnim. Iar atunci când întâlnim persoana potrivită pentru noi, s-ar putea să o pierdem printre degete, doar pentru că, din teama de a nu fi răniţi sau din teama de a nu pierde, uităm să fim noi. Când vom învăţa oare că pentru oamenii cu adevărat importanţi merită să riscăm şi să luptăm?

Ne raportăm atât de mult la modelul "ideal" din mintea noastră, încât avem impresia că trebuie neapărat să găsim o copie fidelă a acestuia în realitate fără nici cea mai mică sforţare...că, într-o manieră absolut miraculoasă, universul ni se va închina la picioare şi va conspira pentru a ne îndeplini nouă dorinţele. Oare când o să devenim conştienţi că NOI suntem cei care trebuie să fim în stare să luăm o decizie la momentul potrivit, că NOI suntem cei cu care trebuie să înceapă schimbarea şi apoi se vor schimba şi ceilalţi?

Ne aşteptăm ca oamenii din jur să fie de încredere, deschişi, serioşi, responsabili, să ne demostreze că ţin la noi, în timp ce noi stăm ascunşi în umbră şi le testăm disponibilitatea afectivă pentru noi şi nu numai, fără să fim însă capabili de acelaşi răspuns. Oare când vom învăţa că nu vom primi niciodată mai mult decât ceea ce oferim, că trebuie să dăm oamenilor mai mult decât se aşteaptă de la noi şi din tot sufletul?

Gândim atât de mult prin prisma trecutului, încât uităm să trăim în prezent!

Ne este atât de teamă să ne asumăm riscuri, încât preferăm să rostim neîncetat în gând: "cum ar fi dacă...?", "cum ar fi să...?"

Am învăţat să îi minţim atât de bine pe ceilalţi, încât avem impresia că ne putem minţi şi pe noi înşine!

Suntem atât de masochişti, încât preferăm să trăim din regrete, în loc să luptăm!

Nu ar fi mai bine să conştientizăm toate aceste lucruri la timp şi să luptăm pentru tot ceea ce ne dorim, pentru ca mai apoi să nu trăim cu regretul că este prea tarziu?

Exerciţiu de imaginaţie

2010-01-18T14:05:00.009+02:00

Se spune că sunt 4 lucruri care nu pot fi recuperate:

Piatra, după ce e aruncată!
Cuvântul, după ce e rostit!
Ocazia, după ce ai pierdut-o!
Timpul, după trecerea lui!

Poate că înainte de a acţiona ar trebui să facem un exerciţiu de imaginaţie: parcurgerea drumului invers al acţiunilor noastre din perspectiva potenţialităţii săvârşirii! Identificând în plan ideatic problema, putem parcurge drumul invers ajungând la un „început” ce nu va mai fi pus sub semnul alegerilor pripite şi a instinctului de moment. Identificând semnificaţia potenţialelor acţiuni şi conştientizând impactul acestora asupra contextului, putem alege soluţia optimă. Cu alte cuvinte, gândind „la rece” anumite decizii pe care urmează să le luăm, ne va ajuta să nu ajungem la concluzia că am ales greşit, că nu mai putem schimba nimic.

Acest fapt nu este uşor, întrucât în analiza oricăror situaţii cu care suntem confruntaţi intervine subiectivitatea specifică fiecăruia dintre noi. Putem spune că viziunea noastră nu va fi niciodată pur obiectivă, întrucât fiecare ochi deţine o percepţie subiectivă a celor la care este expus, prin prisma construcţiei emoţionale şi nu numai.

Nu trebuie însă neglijate reperele valorice pe care trebuie să le deţinem şi care au rolul de a aduce obiectivismul în subiectivitate!

Atunci când arunci o piatră în apă aceasta nu numai că devine parte integrantă a mediului respectiv, însă creează şi nişte unde care, asemenea cercurilor concentrice, tulbură pentru o anumită perioada suprafaţa apei prin continuitatea vibraţiei. Cu alte cuvinte, schimbarea se petrece nu numai în interiorul apei, ci şi la suprafaţa ei.

Piatra poate fi luată înapoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, însă mişcarea creată de căderea acesteia în apă nu poate fi anulată. Priviţi aceasta ca pe o metaforă în ceea ce priveşte modul nostru de comportament în raport cu ceilalţi! Acţiunile noastre îi afectează pe cei din jur, chiar dacă uneori nu suntem conştienţi de gravitatea faptelor noastre şi acţionăm numai pentru a ne restabili echilibrul pe care l-am simţit ameninţat, sau doar pentru că aşa am considerat în momentul respectiv că e cel mai bine să acţionăm.

Cuvintele au două tăişuri: pe deoparte pot înălţa, iar pe de altă parte te pot nărui. O dată rostite cuvintele, semnificaţia şi impactul pe care ele le au asupra individului nu pot fi luate înapoi! Scuzele, deşi acceptate, nu vor şterge vibraţia imprimată de cuvinte în interiorul fiecărui individ şi o dată cu aceasta nici schimbarea care are loc până la urmă sub raport emoţional asupra individului. Odată atins prin cuvinte, individul nu mai este acelaşi! Cu alte cuvinte, e mai bine să gândim de două ori înainte de a spune ceva!

Ocaziile şi timpul sunt asemeni trenurilor (Existenţa: un tren cu peronul pe staţia vieţii!): pierderea ocaziilor şi a timpului care ne-au fost menite poartă cu sine pierdea acelui absolut care ne-a fost dat să îl atingem în Acea călătorie. Ne putem adapta celor ce vor veni, însă s-ar putea să plătim un preţ prea mare pentru aceasta!

Conştiinţa reflexivă nu este altceva decât drumul omului către spaţiul de dincolo de limita propriei firi, un mijloc de a salva propria existenta de entuziasmul încapatânat al ne-constiinţei de sine!

Vine un moment când...

2010-01-13T23:34:00.003+02:00

Vine un moment în viaţă când realizezi:
Cine contează,
Cine nu a contat niciodată,
Cine nu va mai conta,
Şi cine va conta întotdeauna!

Deci, nu îţi face griji pentru oamenii din trecutul tău,
Există un motiv pentru care nu au ajuns să fie prezenţi în viitorul tău!

Sărutmâna mama!

Nu uita!

2010-01-10T23:59:00.003+02:00

Mulţumesc Ştefan!

1. Dă oamenilor mai mult decât se aşteaptă de la tine şi din tot sufletul!
2. Când spui „te iubesc” s-o spui sincer!
3. Când spui cuiva „îmi pare rău”, priveşte-l în ochi!
4. Iubeşte profund şi pasional. S-ar putea să fii rănit, dar e singura cale de a-ţi trăi viaţa pe deplin.
5. Aminteşte-ţi că relaţia cea mai bună este aceea în care iubirea voastră, unul pentru celălalt, este mai mare decât nevoia voastră, unul de celălalt!
6. Aminteşte-ţi că marea iubire şi marile realizări implică mari riscuri.
7. Căsătoreşte-te cu un om cu care îţi place să discuţi. Pe măsură ce trece timpul, priceperea lui în conversaţie va fi la fel de importantă ca oricare alta.
8. O atmosferă de iubire în casa ta este foarte importantă. Fă tot ce poţi ca să creezi un cămin armonios şi liniştit.
9. Aminteşte-ţi că a nu primi ceea ce vrei este, uneori, un noroc.
10. Aminteşte-ţi cei trei R: Respect pentru sine, Respect pentru ceilalţi, Responsabilitate pentru toate acţiunile tale.
11. Petrece ceva timp de unul singur.
12. Nu judeca oamenii după rudele lor.
13. Vorbeşte încet, dar gândeşte repede.
14. Când pierzi, nu pierde lecţia!
15. Nu lăsa o dispută măruntă să afecteze o mare prietenie.
16. Când îţi dai seama că ai făcut o greşeală, fă imediat ceea ce trebuie să o corectezi.
17. Deschide-ţi braţele în faţa schimbării, dar nu renunţa la valorile tale!
18. Aminteşte-ţi că uneori liniştea e cel mai bun răspuns.
19. Citeşte printre rânduri.
20. Învaţă regulile, apoi încalcă vreo câteva.
21. O dată pe an mergi într-un loc unde nu ai mai fost niciodată.
22. Roagă-te! Este o putere nemăsurată în asta!

Metafora călătorului

2010-01-04T16:05:00.002+02:00

Motto: “Fiinţa-ncepe-n fiecare clipă; în jurul oricărui aici se-nvârte sfera lui Acolo. Iar centrul este pretutindeni. Drumul eternităţii este curb (F. Nietzsche)”.

Alegerea unui drum şi urmarea acestuia implică curaj, perseverenţă, tărie de caracter, dorinţă de izbândă indiferent de suişurile şi coborâşurile pe care le întâmpinăm. Înseamnă să nu uităm scopul deplasării. Uitarea intenţiilor este cea mai frecventă greşeală pe care o face omul!

În cadrul călătoriei propriei vieţi, asumarea drumului presupune credinţă, tărie de caracter şi putere de voinţă. Este adevărat că de multe ori, pentru a urca vârful unui munte înalt, trebuie să cobori, de cele mai multe ori, o prăpastie destul de adâncă. Individul este însă dator să surprindă relevanţa acestei alternanţe: să înveţe că nu trebuie să se cruţe pe sine dacă doreşte să fie aservit celor mai înalte principii şi valori, că orice compromis în sens negativ făcut cu propria persoană conduce doar la abordarea unei pante descendente a aşa numitei ascensiuni. De aceea, de cele mai multe ori, a fi călător în cadrul propriului drum iniţiatic al existenţei presupune asumarea condiţiei de dansator pe sârmă. Consecinţele paşilor făcuţi? Individul fie rămâne în picioare, fie se prăbuşeşte. Iar compromisul în detrimentul propriei persoane, chiar dacă uneori nu are efecte imediate, conduce încet, dar sigur tot spre prăbuşire (chiar dacă uneori este vorba numai de o prăbuşire interioară, repercursiunile continuă în aspectele exterioare!).

Omul va reuşi să se bucure de călătoria vieţii atât timp cât va reuşi să evite mimetismul, atât timp cât va reuşi să se izoleze de cadrele schematice impuse de cei din jur, atât timp cât se va izola de gloată din perspectivă mentală şi comportamentală!
Izbânda depinde nu doar de dorinţa de autodepăşire prin evitarea virtuţilor mărunte, ci de îndeplinirea acesteia!

Gânduri pentru Noul An!

2009-12-29T21:55:00.005+02:00

Motto: Cel care nu a luptat niciodată, nu a trăit niciodată! (George Bernard Shaw)

Păşeşte şi un întreg drum se va aşterne în faţa ta!

Visează vise mari, imposibile, vise care vor face o diferenţă în evoluţia ta!

Încredete-te în tine şi vei vedea că nimic din ceea ce este omenesc nu este imposibil!

Dacă este ceva în viaţa ta care nu merge, schimbă! Iar dacă nu poţi schimba, schimbă-ţi atitudinea!

Fii recunoscător pentru toate întâmplările!

Preţuieşte fiecare moment!

Preţuieste fiecare persoană din jurul tău pentru a evita regretul că nu ai facut-o la timpul potrivit!

Nu uita că oamenii pe care îţi este cel mai greu să îi iubeşti sunt cei de care ai cea mai mare nevoie!

Nu uita că există înfrângeri care nu neapărat te coboară, ci te înalţă!

Nu uita că lucrurile cele mai bune se petrec atunci când te aştepti mai puţin!

Evită virtuţile mărunte!

Fii mereu pregătit să oferi, fără să ceri nimic în schimb!

Orice rău, prin depăşirea lui, trebuie să întărească binele!

Sărbători fericite!

2009-12-25T10:20:00.005+02:00

,,Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric”. (Psalm 112, 4)

Sărbătoarea Crăciunului să vă umple inima de Lumină, Credinţă şi Linişte!
Anul Nou să vă aducă renaşterea sub semnul Bucuriei, al Dragostei şi al Speranţei!

Lupta dintre om şi ne-om: asumarea paradoxului

2009-12-22T01:19:00.008+02:00

Sursa: http://badorgood.com/foto/-221628

Motto: Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub paşii tăi care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit (Franz Kafka).

Omul devine cu adevărat împlinit în momentul în care reuşeşte să îşi asume ne-omul din interiorul său. Pentru că fiecare dintre noi are de escaladat în această existenţă un “drum al culmii”: o iniţiere ce are menirea unei purificări spirituale ce constă în eliberarea de condiţionarea căderii în timp. Asumarea amalgamului om-neom nu este altceva decât drumul iniţiatic al omului dincolo de limita propriei firi, asumarea acelei “culmi a disperării” dincolo de conştiinţa reflexivă, când, odată căzut, omul ţinteşte salvarea.

În momentul în care omul se pierde pe sine în favoarea redescoperirii sinelui, se ajunge la salvarea propriei existenţe de entuziasmul încăpăţânat al ne-conştiinţei de sine.

Omului i se dă atât cât poate îndura!

2009-12-16T01:43:00.008+02:00

Motto: "Dă-i unui om un peşte şi va fi sătul o zi; învaţă-l să pescuiască şi va fi sătul toată viaţa" (proverb chinezesc).

Nimic nu este întâmplător în viaţă. Numai că unii dintre noi uităm însemnătatea lucrurilor, alegem să o uităm mai bine spus. Şi ne facem din acest lucru un obicei pe care îl perpetuăm în detrimentul nostru. E de ajuns ca simbolul să fie atacat. Prin distrugerea lui, a uita semnificaţia reală devine o bagatelă.

Uităm să vedem dincolo de aparenţă, ne lăsăm pradă spaimei instinctuale şi nesocotim astfel profunzimea celor ce ni se întâmplă. Un exemplu în acest sens este acela al impactului pe care îl au experienţele pe care le trăim în cadrul evoluţiei noastre pe parcursul existenţei.
Şi cum evenimentele mai puţin fericite sunt cele care îşi pun amprenta cel mai mult asupra noastră născând şi cele mai efervescente frământări, aş aduce în prim plan motivul: „omului i se dă atât cât poate căra”.
Există în această sintagmă un adevăr care transcede impactul negativ în sine ce se răsfrânge asupra individului. Există acel mobil care dacă este întrezărit chiar şi în timp de furtună asigură apariţia continuă a soarelui: puterea de a vedea dincolo de primul orizont.

Ne-am obişnuit să avem ceea ce ne dorim. Ni se pare normal ca anumite lucruri să ni se întâmple. Ni se pare normal ca anumite persoane să ne fie alături atunci când ne dorim. Dacă însă intervin anumite evenimente neplăcute iar ceea ce iniţial credeam că este potrivit pentru noi se dovedeşte a fi o iluzie şi, prin urmare, ne este luat, sau pur şi simplu ceea ce ne dorim nu se materializează, totul ia forma unei tragedii. Primul pas pe care firea umană îl face instinctiv este victimizarea: „de ce mi se întâmplă mie toate acestea?” Şi aici intervine, după părerea mea, adevărata provocare: oare modul în care adresăm această întrebare este corect?
Consider că trebuie să avem tăria necesară ca înainte de a adresa această întrebare să ne lăsăm un timp de analiză „la rece” a situaţiei prin care trecem. De ce trebuie să presupunem mereu că dacă ceva s-a întâmplat contrar dorinţei noastre trebuie să fie neapărat ceva negativ? Oare situaţiile respective nu maschează de fapt învăţături mult mai profunde a căror esenţă ar trebui să o surprindem? Oare de surprinderea acestei esenţe nu depinde de fapt evoluţia noastră spre un alt nivel?

Revin la ideea cu care am început. Nimic în viaţă nu este întâmplător. Cred că situaţiile mai puţin neplăcute în faţa cărora suntem puşi în viaţă sunt menite să ne dea o lecţie tocmai din perspectiva modului în care ne punem problemele. Anumite învăţături le putem trage tocmai lovindu-ne „cu capul de pragul de sus”, însă numai dacă reuşim să vedem dincolo de durere, să surprindem de fapt esenţa celor ce ni se întâmplă. Multe lucruri aparent rele ascund, de fapt, lucruri bune în spatele lor. Cred că dacă ne luăm câteva secunde să ne gândim la un astfel de episod petrecut în viaţa noastră, reuşim să identificăm faptul că finalul nu a presupus decât un nou început, unei uşi închise i-a urmat deschiderea alteia, răul a mascat doar un bine pe care altfel probabil nu l-am fi întrezărit, apreciat sau trăit. Şi este valabil şi în sens invers.

Oamenii şi evenimentele de care avem parte în viaţă la un moment dat şi pe care le putem cataloga ca având doar un caracter secvenţial, episodic sunt cele care de cele mai multe ori conduc la trezirea noastră din perspective mult mai profunde.

Omului i se dă cât poate căra, chiar dacă poate părea paradoxal datorită implicaţiilor pe care le impune acest fapt. Pe parcursul existenţei sale omul este pus să îşi testeze limitele, să le conştientizeze şi o dată cu acest fapt să le doboare. Ceea ce ni se întâmplă nu este decât un proces de „şlefuire a diamantului”. Este la fel de adevărat că pe parcursul acestui proces putem afla că nu avem de-a face cu un diamant, ci doar cu simple pietre: că anumite persoane se încăpăţânează să rămână în stare brută, doar dintr-o simplă limitare a propriei fiinţe sau din incapacitatea de a trece dincolo de orgolii ce nu îşi au rostul.

Conştientizarea lucidă a dimensiunilor evenimentelor ce se succed în cadrul propriei existenţe este cea care transformă chinul într-o adevărată vitorie!

[Mi-a plăcut răspunsul pe care l-a dat un pastor atunci când discuta care poate fi răspunsul lui Dumnezeu când îi cerem ceva ce ne dorim - Primul răspuns este "Da!" şi primim acel lucru, al doilea răspuns este: "Mai ai puţină răbdare" şi acel lucru se va întâmpla în timp. Al treilea răspuns este: "Am ceva mai bun pentru tine!". Aşa că iată, un alt posibil răspuns pentru acele momente în care considerăm că este o tragedie faptul că nu am primit ceea ce ne dorim.]

Existenţa: un tren cu staţia pe peronul vieţii!

2009-12-06T00:16:00.005+02:00

Sursa: http://badorgood.com/foto/in-negura-umbrelor-53136

Motto: "Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă şi în traistă!"

Viaţa este asemeni unui peron. Trebuie doar să ştii în ce tren să urci! Trebuie să conştientizezi că un tren odată pierdut nu îl mai prinzi altă dată! Scepticii ar spune că această afirmaţie este poate extremă, că trenurile au acelaşi traseu, orar pe care îl respectă, aşa că vor reveni. Acelora care cred acest lucru, le spun, cu părere de rău, că se înşeală! Trenul revine, ora este aceeaşi, însă la celălalt capăt al drumului nu ne va mai astepta acelaşi orizont. Se prea poate ca nefiind la locul potrivit în momentul potrivit să pierdem exact ceea ce ne-am dorit. Iar părerile ulterioare de rău sunt tardive...
Revenirea trenului poate însemna o a doua şansă, însă acest lucru nu presupune că destinaţia finală va fi aceeaşi ca la început. Aş spune că pierderea trenului ce ne-a fost menit poartă cu sine pierdea acelui absolut care ne-a fost dat să îl atingem în Acea călătorie. Şi nu ne rămâne decât să ne acomodăm cu săritul dintr-un tren în altul, fuga de pe un peron pe altul din dorinţa de a prinde din urmă trenul pe care l-am pierdut. Iar în final ne vom obişnui să călătorim cu un anumit tren, însă va exista mereu regretul că nu l-am prins pe cel care ne era destinat. Dar pentru a conştientiza pierderea trebuie să ne dăm seama de importanţa trenului pe care îl aşteptăm şi de călătoria deosebită care ne este destinată!

Însăşi călătoria omului în cadrul propriei vieţi se aseamănă mersului trenurilor. Sunt persoane care opresc în fiecare „staţie” a vieţii lor, acordând o atenţie deosebită fiecărui popas în funcţie de semnificaţia pe care o are fiecare oprire asupra sa (călătoria cu personalul), persoane care se opresc doar în punctele principale (călătoria cu rapidul) şi persoanele care merg direct la ţintă (calătoria cu intercity-ul).
Un lucru este cert: nu contează tipul călătoriei pe care o alegem, ci să nu pierdem trenul! Nu contează viteza cu care înaintăm în călătoria propriei vieţi, ci cum valorifcăm fiecare oprire! Nu contează că uneori suntem aruncaţi din tren, ci contează dacă şi cum ne ridicăm să prindem următorul tren!

Vedem ceea ce suntem pregătiţi să vedem, înţelegem ceea ce suntem pregătiţi să înţelegem! Sau poate că uneori vedem şi înţelegem numai ceea ce ne place sau ceea ce ne-ar plăcea să fie...

Dincolo de gânduri

2009-11-30T00:51:00.006+02:00

Sursa:http://www.bigstockphoto.com/category/31/Conceptual

Motto: “Gândurile sunt umbrele senzaţiilor noastre - întotdeauna mai întunecoase, mai goale, mai simple decât acestea” (F. Nietzsche).

Odată privit, gândul devine o manifestare proprie. Existenţa atâtor gânduri te face să te întrebi dacă nu cumva, prin polivalenţa lor, ne conferă personalităţi multiple.
Gândul gândeşte omul sau omul gândeşte gândul? Gândul este autentic sau doar un actor contrafăcut? Este un înlocuitor sau tocmai ceea ce înlocuieşte?

Adam şi Eva sau Purgatoriul Iubirii

2009-11-25T00:44:00.001+02:00

Motto: „Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rolul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om.” (Niculae Gheran).

Odată cu căderea în păcat fiinţa a intrat în posesia laturii terestre, muribunde, aşezată sub semnul luptei împotriva deteriorării spirituale.
Adam şi Eva se găsesc acum într-o Grădină a Edenului ce nu este altceva decât o oglindire răsturnată a Paradisului, a cărei frumuseţe doare tocmai prin conştientizarea pierderii.

- “Ce am devenit? Unde s-a rătăcit timpul din noi?”, întreabă descumpănit Adam, privind în gol perechile pământene în fuga lor asiduă după o clipă de fericire.
- “Am devenit doar capabili să împrumutăm un mit, nu să ajutăm la crearea lui. Am dat naştere unor Adami generici şi unor Eve generice blestemaţi să fugă mereu pentru a atinge doar o clipă sublimul…”
“- Hmm….oamenii devin doar nişte arhiecturi de situaţii verosimile inspirate de mediu prin intermediul unei oglindiri directe a realităţii”.
“- Însă o realitate asemeni unei plonjări recapitulative în abisul temporalităţii, dominată de realizarea unei aspiraţii ce capătă veşmântul unei fantasme”, spuse Eva mişcând graţios degetele ce descriau câteva cercuri concentrice.
“- Iar fantasma aceasta nu este altceva decât o compensaţie a instinctului vieţii. Este ceea ce ei denumesc Iubire. Este ceea ce ei, prin natural lor pervertită, au ajuns să considere că este o şansă de supravieţuire, nu o ipostază a vieţuirii”, continuă Adam în încercarea sa de a suprinde esenţa răstunării sentimentelor.
Şi totul doar pentru că această căutare reciprocă, inconştientă şi irezistibilă devenită însăşi rostul omului, suferă dintr-o perspectivă aparent neimportantă: principiul care stă la baza căutării. Neglijat, acesta conduce la o înlesnire aparentă a căutării pusă însă sub semnul desfacerii şi refacerii convenţiilor morale. Iar sentimentul de mister al eternităţii este întrerupt brutal, iar viaţa încetează să mai fie eternizată prin mişcările sufleteşti. Devine doar un conţinut de pulsiuni, vid de sentimente, cu o desfăşurare haotică, a căror descătuşare conduce la trezirea abruptă din ceea ce a fost confundat cu setimentul etern al iubirii.
Întreaga suferinţă acumulată în urma repetatelor eşecuri de uniune spirituală nu face altceva decât să se clădească în mintea acestor Adami şi Eve generici pe fantasma că toţi vor fi răsplătiţi în final cu atingerea fericirii…nerealizând că o dată cu fiecare moarte treptată a sufletului datorată eşecului, oamenii nu fac altceva decât să se îndepărteze de ceea ce îşi doresc să atingă cu atâta ardoare… Şi de aici şi înţelegerea greşită a recăpătării iubirii primordiale prin compensaţia în imaginar.

Singura şansă de a reface atomul spiritual este părăsind sfera existenţei materiale în materie de simţământ. Sentimentul trebuie să fie curat, nu alterat de căutări dominate de efemeritatea momentului, de incertitudinea perpetuă aservită gândului că niciodată nu e de ajuns ceea ce ai!”

Şi "Blogul de aur" merge la...

2009-11-22T15:52:00.010+02:00

Cuvintele sunt asemeni unei simfonii: frumos împletite pentru fiecare suflet nu fac decât să atingă coarda sensibilă existentă în interiorul fiecăruia dintre noi şi să asigure acea respiraţie „suflet-la-suflet”, care, prin emanaţia ecoului în adâncul fiinţei, asigură tremolul evoluţiei spirituale!

Le mulţumesc celor care mi-au acordat acest premiu!
Mulţumesc Cristianei pentru încrederea, susţinerea şi cuvintele de încurajare! Mulţumesc pentru blogul său care, asemeni unui adevărat ghid spiritual, ne călăuzeşte paşii în sensul înţelegerii evoluţiei spirituale, dorind trezirea de care umanitatea are atâta nevoie! (http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com)

Mulţumesc domnului Serban Tomşa (http://serbantomsa.blogspot.com) pentru colivia de cristal, a cărei uşă permite mereu evadarea spre o lume a reflecţiilor în care spiritul poate pluti liber într-o continuă ascensiune!

Voi continua la rândul meu nominalizarea pentru „Blogul de aur”:

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com
http://serbantomsa.blogspot.com
http://rodulpamantului.blogspot.com
http://stefanbeniamin.blogspot.com
http://cellarium.blogspot.com
http://suflet-curcubeu.blogspot.com

Regulile nominalizării le-am preluat de la Cristiana:
1. afişarea premiului (copy & add photo);
2. afişarea linkului celui care a acordat acest premiu;
3. oferirea lui către 10 bloggeri sau câţi consideraţi voi;
4. informarea bloggerilor prin mesaj.

Toate cele bune!

Ontologia declinului

2009-11-19T02:15:00.001+02:00

Motto: Astfel omul va fi şi va rămâne mereu o fiinţă religioasă, iar dacă va încerca să alunge partea religioasă din Sinele Său nu va face nimic altceva decât să se alunge pe El din propriul Său Sine, cum de altfel este alungat acum când caută şi vede religia în exteriorul său (Sorin Cerin).

Te plimbi pe coridorul introspecţiei, în anticamera Sinelui, cu paşi pe alocuri grăbiţi sau agale, înainte şi înapoi, răscolit de stări diametral opuse. Încerci să ocoleşti un gând care odată creionat nu mai poate fi îndepărtat, a cărui rezonanţă îşi găseşte ecou în întreaga fiinţă: sensul slăbirii fiinţei şi întrezărirea unei noi ontologii, aceea a slăbirii existenţialiste.

Într-o astfel de lumină se poate spune că nu există numai stări, ci şi interpretări. Slăbirea fiinţei este o boală, iar recuperarea în urma unei asemenea boli se face prin dezintoxicarea de Sine. Astfel atins, individul devine incapabil să aibă pretenţia de deţinere a unui spirit absolut. În urma acestui flagel individul însuşi devine efemer şi contextual, o entitate care îşi dizolvă prezenţa prin absenţă. Omul ajuns dinaintea unei limite, este pus în situaţia pierderii de sine, devine un om al compromisului, pervertit, care a învăţat să convieţuiască cu nimicul care îi umple treptat, dar sigur, viaţa.
Gândirea devine şi ea slabă datorită conţinuturilor ei ontologice modificate. Este alterat astfel şi modul de concepere a fiinţei de către fiinţă, gândirea neputând să se gândească pe sine din perspectiva accederii la un alt nivel.

Iar acesta nu este altceva decât decorul ontologiei declinului…

Cuvântul fără de cuvinte sau universitatea căutărilor

2009-11-10T00:25:00.001+02:00

Cuvântul aduce cu sine dezgolirea totală a înţelesurilor, dezvăluirea intimităţii. Cuvântul nu este mereu egolatru, nu se lasă condus doar de principiul delectării cu propriile emoţii, ci, dimpotrivă, este un act de dăruire. El nu face decât să concentreze şi să integreze toate forţele spirituale care părăsesc sfera instinctuală, amplificându-se într-un fel de transiluminare.

Nu suntem decât nişte învelişuri opace ce devin transparente prin luminare în camera obscură a cuvintelor!
Ne învelim unii pe alţii în înţelesuri şi mister, pentru ca mai apoi să ne avântăm într-o călătorie a descifrării reciproce, lăsând să cadă, rând pe rând, fiecare înveliş, redescoperind începuturile fiinţei şi albul diafan al visului fără de sfârşit…

Centrul cercului circumscris existenţei noastre!

2009-11-06T00:11:00.001+02:00

Sursa: http://www.bigstockphoto.com/category/31/Conceptual

Motto: „Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim (Octavian Paler)”.

Oare în această călătorie extraordinară denumită existenţă conştientizăm direcţia noastră de mers pentru a ajunge la acel Punct Fix ce însumează ceea ce ne dorim să atingem ca scop final sau doar o intuim? Cu alte cuvinte, în viaţă mergem drept sau acest fapt este doar o iluzie care ascunde doar un punct văzut cu ochii minţii, care, pentru a fi atins, ne face să „avansăm” în cerc?

Nelson Richard DeMille spunea că „suntem cu toţii pelerini aflaţi în aceeaşi călătorie, doar că unii dintre pelerini au hărţi mai bune”.
Aş adăuga un lucru foarte important, şi anume că a evalua calitatea „hărţii” şi a exprima rezultatul în termeni comparativi presupune de fapt abilitatea de a descifra coordonatele acelei hărţi. Cred că sunteţi de acord că putem privi cu toţii acelaşi lucru şi să atribuim diferite înţelesuri în funcţie de „caracteristicul individual” specific fiecăruia dintre noi. Este ceea ce am putea denumi, dacă îmi permiteţi, eterogenitate cu valenţe omogene.

V-aţi putea întreba la ce serveşte acest preambul privind valenţele interpretative individuale, destul de evident prin natura sa. Răspunsul este unul prompt: tocmai aceste valenţe interpretative ne ajută atunci când analizăm hărţile existenţei noastre, când supunem unei analize minuţioase această aparentă „avansarea” în cerc a individului.
Existenţa fiecăruia dintre noi este unică în felul ei. Dacă ne referim însă la ceea ce individul experimentează direct, în raport cu felul în care decurge existenţa înţeleasă ca un tot, putem spune că fiecare dintre noi, în cadrul evoluţiei sale, este un inventator al roţii. Din această perspectivă, sub lumina descoperirilor pe care le facem în ceea ce priveşte existenţa noastră, se poate spune că „avansăm” în cerc, incluzând aici şi faptul că orice început presupune un sfârşit.
Analizată din perspectivă etimologică sintagma „avansare în cerc” pare a desemna o exprimare pleonastică. A merge în cerc înseamnă tocmai a pleca dintr-un punct şi a ajunge în acelaşi. Şi astfel, întrebarea „cum adică să avansezi în cerc?” devine legitimă. Ca de obicei vă invit însă să trecem dincolo de cadrele etimologice, practic să pătrundem dincolo de orizontul aparenţelor. Nu spun să neglijăm reperele, ci doar să nu se împotmolim în ele, să fim capabili să trecem dincolo de anumite cadre care uneori pot deveni rigide în ceea ce înseamnă conştientizarea înţelesurilor din spatele oricăror lucruri cu care intrăm în interacţiune.

De aceea propun să acordăm o atenţie deosebită subiectului mai sus anunţat din perspectiva semnificaţiei sale.
Consider că existenţa fiecăruia dintre noi este asemeni unor cercuri concentrice, avansarea devenind astfel una de tip ascendent, chiar dacă este în cerc. Fiecare cerc concentric străpuns presupune o avansare, o apropriere foarte mare de centrul cercurilor concentrice, a cărei semnificaţie este apropierea noastră de Punctul Fix stabilit pe parcursul existenţei sau care ne-a fost stabilit. Uneori nu reuşim să atingem acel Punct Fix, pentru că nu reuşim să facem acel salt eliberator, însă simplul fapt că ne apropiem atât de mult de el presupune totuşi că evoluăm ascendent.
Pentru a ilustra mai bine cele expuse anterior aş asemui existenţa noastră cu un concert, care poate fi cântat numai de la început spre sfârşit şi niciodată invers. Odată început concertul, oricât ai prelungi notele nu faci decât să amâni sfârşitul. Ar fi bine ca în mijlocul concertului să te poţi opri şi să-l derulezi spre început.
Bine, aţi putea spune că orice concert se poate relua de la capăt ori de câte ori dorim. Dar acest lucru nu este adevărat. „De fiecare dată” nu păstrează aceeaşi primă impresie, acelaşi prim sentiment, întrucât tu, ca individ privit din perspectiva evoluţiei, eşti schimbat, chiar dacă poate doar infim. Concertul este acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi de la început. Astfel, dacă asculţi acelaşi concert mereu, asculţi, de fapt, mereu alte concerte din perspectiva valenţelor interpretative ale propriei evoluţii. Este exact ca atunci când citeşti aceeaşi carte de mai multe ori. O vei privi mereu cu alţi ochi, îi vei descoperi mereu noi înţelesuri. La fel se întâmplă şi în cazul evoluţiei văzută asemeni unor cercuri concentrice. Depăşirea fiecărei etape sugerată prin saltul în noul cerc evolutiv presupune transformarea individului prin acumularea noilor experienţe. O privire restrospectivă asupra vieţii până la începuturile ei capătă astfel o nouă interpretate în lumina celor acumulate până în momentul prezent.

Se spune că dificultatea drumurilor spiritualizează călătoria, de aceea este de datoria noastră să descoperim importanţa hărţii după care ne ghidăm în evoluţia noastră, să conştientizăm şi să înlăturăm acele aspecte care ne-ar ţine pe loc!

Antagon şi Ism la porţile Fiinţei

2009-11-02T00:54:00.013+02:00

Antagon şi Ism se cunoşteau cu mult înainte ca AntagonIsm să pună stăpânire asupra Fiinţei. Numai că existenţa lor separată oferea Fiinţei Fericirea, evitându-se astfel ciocnirile brutale care ar fi zguduit Fiinţa până în adâncurile sale existenţialiste. La un moment dat însă Fiinţa s-a trezit în faţa unei Stări Modificate de Conştiinţă, fapt ce a condus la alterarea sentimentului de Fericire.

„ - Nu pot distruge în mine ceva ce nu există încă doar din considerentul dilatării clipei încă nematerializate!”, spuse Antagon privind în golul Fiinţei.
„ - Recunoaşte, îţi scapă secundele printre degete şi o dată cu trecerea lor abruptă Raţiunea ţi se înceţoşează la Gândul că starea de acum, poate deveni imuabilă”, răspunse Ism cu radicalitatea-i specifică.
„ - Nu sunt un fanatic reducţionist, nu pot să fac o listă cu lucrurile pentru care aş muri! ”
„ - Iar lucrul acesta mă face pe mine, în raport cu tine, un fanatic în ceea ce priveşte relaxarea cu care privesc viaţa prin prisma explicaţiilor ale căror sens nu trebuie pierdut!”
„ - Hmmm...ai fi în stare să mă vinzi doar ca să te salvezi pe tine, recunoaşte! Ai prefera ca Fiinţa să îşi continue existenţa într-o lume a Ism-elor, a caracterelor cu note definitorii general valabile, fără a face cea mai mică sforţare în ceea ce priveşte Interogarea Sinelui...vrei să transformi Fiinţa doar într-un actor ce asimilează pasiv nişte scheme pe care să le înglobeze în Comportament şi pe care, mai apoi, să le afişeze în contextele potrivite, fără nici o Emoţie ataşată momentului. Tu crezi că spălarea Creierului Fiinţei ajută la ceva? Crezi că idealul tău de mai bine, de a o proteja, nu îi va pricinui într-un Final Incapacitatea de Adaptare? Eşti de-a dreptul Idealist, şi lasă-mă să te previn că asta depăşeşte atribuţiile tale, dragă Ism! Asta este treaba Filosofiei!”
„ - Deci vrei să dau crezare acum Incapacităţii de Adaptare pe care o impuţi Fiinţei, doar pentru că fără Zbucium, fără Lupta pentru Supravieţuirea Ideii, ţi se pare că totul este în van, că Fiinţa nu ar putea să îşi trăiască liniştită existenţa pe acest Pământ? Mi se pare mie sau în încercarea noastră disperată de a Salva Fiinţa, de a o atrage de o parte sau de alta, nu facem altceva decât să o lăsăm pradă AntagonIsmului din noi?”
„ - LINIŞTE!", se auzi dintr-o dată vocea pătrunzătoare a Fiinţei. "Credeţi că dacă uneori mă situez la limita intereselor fundamental opuse, totul, în ceea ce mă priveşte, este sortit Pieirii? Capacitatea mea de a mă reflecta în mine însumi, de a mă reflecta în cei din jurul meu pentru a reveni apoi în mine ar trebui să vă pună pe gânduri! Înseamnă că însăşi Fiinţa mea, Sinele meu care se reflectă aici şi acolo are totuşi un sens: zbuciumul meu din fiecare clipă, mă face să mă depărtez de mine doar pentru a mă regăsi de fiecare dată într-o perfectă Identitate de Sine în timp ce Evoluez!...”

Nu renunţaţi niciodată!

2009-10-29T12:25:00.014+02:00

Dumnezeu dăruieşte celor care dăruiesc, Dumnezeu se dăruieşte celor care se dăruiesc!

Din păcate filmul a fost şters de pe Vimeo, astfel încât nu se mai putea vedea nici de pe blog-ul meu. L-am găsit pe Youtube, însă cum nu a fost upload-at în întregime, ataşez aici doar prima parte.
Sursa: http://eu-sunt.blogspot.com

Se spune că Thomas Edddison a făcut 10.000 de încercări până să inventeze becul. Iar când cineva i-ar fi spus că a ratat de 10.000 de ori, el a răspuns: "nu, nu am ratat niciodată. Am inventat becul! S-a întâmplat doar să fie al 10.000-lea pas."

Dacă este ceva în viaţa ta care nu merge, schimbă! Iar dacă nu poţi schimba, schimbă-ţi atitudinea! Vei avea zile care te vor testa, te vor împinge spre limite, în acele zile trebuie să fii sigur că ai o atitudine pozitivă, să fii recunoscător pentru toate întâmplările!

Tragedia vieţii nu constă în faptul că nu ţi-ai atins scopul, tragedia constă în a nu avea un vis la care să aspiri!
Nu e nici o catastrofă să mori cu visele neîndeplinite, dar e o catastrofă să nu fi visat!
Nu e nici un dezastru să fii incapabil să-ţi conturezi idealurile, dar este un dezastru să nu ai idealuri de conturat!
Nu e nici o ruşine să nu ajungi la stele, dar este o ruşine să nu ai stele la care să tânjeşti!

Trebuie să visezi vise mari, imposibile, vise care vor face o diferenţă, care vor lăsa o amprentă asupra evoluţiei tale spirituale!

P.S.: Sărut mâna, Mama!

Vă invit....

2009-10-28T00:19:00.002+02:00

"Vă invit ca în continuarea vieţii dumneavoastră să râdeţi, pentru că râsul este muzica sufletului, să vă jucaţi - este secretul tinereţii, să citiţi - este fântâna înţelepciunii, să gândiţi - este izvorul puterii, să fiţi calmi - este calea spre fericire, să fiţi buni - este cheia succesului, şi să iubiţi… este raţiunea de a trăi!” (Horaţiu Mălăele)

Rupeţi lanţurile!

2009-10-25T01:12:00.003+03:00

Motto: “La început este greu să ne emancipăm de lanţurile noastre şi, în cele din urmă, trebuie să ne mai emancipăm şi de această emancipare. Fiecare dintre noi, chiar dacă în moduri foarte diverse, are de tras la boala înlănţuirilor, chiar şi după ce a rupt lanţurile” (F. Nietzsche).

Să fii blând şi bun atunci când toată lumea în jurul tău te sâcâie, te înghionteşte, îţi vorbeşte urât, te dezamăgeşte este foarte greu. Să fii tu însuţi, să fii în alt fel decât sunt majoritatea din jurul tău este un mare efort de voinţă!

Ne petrecem existenţa într-un cadru dominat de anarhia valorilor, în care avem de-a face cu materializarea principiilor răsturnate, în care falsele repere devin prerogative de perpetuare ale declinului deghizat, mai mult sau mai puţin subtil, sub masca evoluţiei.
Într-un astfel de timp, oare cât de uşor este să îţi menţii capul pe umeri, să nu abdici de la principii, sa îţi păstrezi coloana vertebrală? Dacă privim în jurul nostru, cred că răspunsul în ceea ce priveşte direcţia evoluţiei este unul evident! Depinde, pe bună dreptate însă, cu ce ochi privim şi cu ce minte pricepem!

În faţa unui astfel de tablou sărăcăcios nu poţi totuşi să nu te întrebi dacă, nu cumva, toată dorinţa de a face bine şi toate planurile de fericire croite pentru omenire nu sunt cumva demne de poeme şi utopii decât de realitate... Realitatea este plină de nerecunoştiinţă şi alte slăbiciuni omeneşti, de impedimente serioase în calea evoluţiei, expansiunii de sine prin prisma faptelor bune.
Continuând raţionamentul şi extinzându-l asupra modului de reflectare a sinelui în ceilalţi, se pune următoarea problemă: în ce măsură Celălalt nu devine doar un refugiu egoist ce reflectă însă fuga sinelui de sine sau doar dorinţa de pierdere a sinelui? În astfel de condiţii oare nu e mai uşor să iubeşti „omul generic” decât „omul concret”?

A nu-ţi pierde raţiunea atunci când toţi în jurul tău au pierdut-o deja, a da dovadă de empatie, de întrajutorare, de blândeţe sunt principii care se pot realiza doar dacă dispunem de o forţă morală pe care Nietzsche a denumit-o voinţă de putere.
Aceasta voinţă de putere nu trebuie înţeleasă din perspectivă negativistă, ca sete de putere sau dobândire a puterii. Din contră, este vizat principiul plastic al tuturor evaluărilor noastre, este un principiu ce exprimă stabilitatea valorilor de a căror verticalitate va depinde crearea noilor valori, încă nerecunoscute.

Viaţa, înţeleasă ca esenţă a voinţei de putere, presupune faptul că ea însăşi se interpretează pe sine în toate formele şi la toate nivelele ei, că se menţine şi se intensifică prin ceea ce ea instituie în permanenţă: repere de interpretare înţelese ca valori!

Firidă existenţială

2009-10-20T15:38:00.004+03:00

Sursa: http://www.mereuta.mindvision.ro/index.php?x=browse

Motto: “A aborda imanent viaţa, ar însemna să nu vezi în ea nici un înţeles sau scop substanţial.”

Odată ce dobândeşte conştiinţa sinelui, individul începe să pună sub semnul întrebării sensul vieţii sale. Răspunsul la care ajunge determină poziţia lui în raport cu problemele parţiale ale cotidianului. Lipsa unui răspuns satisfăcător devine fundamentul confuziei, provocând sufocare, incoerenţă şi tulburare.

O viziune interesantă privind aspectele cotidiene ale existenţei răzbate din abordarea teatrului absurdului. Îl am în minte acum pe Eugen Ionesco. Recunosc, sunt încă sub imperiul senzorial al piesei „Scaunele”, pe care o recomand cu căldură. Substanţa răzbate dincolo de orice strat, oricât de impenetrabil pare a fi la început, iar valenţele sale interpretative îşi găsesc întruchipare în succesiunile faţetelor modelate de fiecare suflet pregătit, în funcţie de sensul atribuit.
Dimensiunea teatrală are continuitate dincolo de universul scenic, deschide o fereastră către lumea din exterior aducând cu sine aerul controverselor la nivel ideatic, al tânguirii existenţiale din perspectivă cotidiană, a cărui inspirare adâncă în plămâni umple existenţa de dorinţa de depăşire a impasului.

Cât timp ne petrecem existenţa pe acest pământ construim, conştient sau inconştient, mesajul pe care îl vom lăsa în urma dispariţiei noastre. Întrezăresc două posibilităţi. Existenţa noastră devine mărturia împotmolirii într-un ritual de la care nu putem să ne abatem, în care ne fiinţăm mersul printre aceleaşi amintiri reale sau inventate, printre mărturisirea aceloraşi regrete pentru ceea ce ar fi putut să fie şi nu a fost, printre aceleaşi accese sentimentale, enervări, zbuciumuri.
Sau, conştientizând condiţia noastră de a fi limitaţi de formele apriori pe care le posedăm (Kant), de factorii stilistici (Blaga), de constituţia noastră primar-existenţială de „a fi întru lume” (Heidegger), intuim că puterea noastră rezidă tocmai în aceste limite, şi astfel, acceptăm că sublimul este „pragul de sus” ce poate fi atins printr-un salt asigurat de iluminarea sisifică. Sublimul este limita în condiţiile în care individul are tăria de a se îndepărta de spaţiul existenţei sale ordinare, pentru a ieşi din sinele comun şi de a căpăta conştiinţa tragică. Astfel, individul fiind limitat de formele apriori pe care le posedă devine capabil să cunoască prin intermediul lor, poate crea prin intermediul factorilor stilistici, dobândeşte spaţiul în care are loc ec-staza.

Nu mă refer aici că individul nu se poate împlini în cadrele acestei lumi în care se întretaie firele relaţiilor interumane, ci tocmai faptul că această împlinire trebuie să conducă individul către un alt orizont chiar în cadrul acestei vieţi comune. Un fel de „nişă existenţială”, dacă doriţi, acordată prin iluminare. Experienţa absurdului trebuie să se manifeste în atingerea sublimului.

Procesele evolutive nu sunt însă fără sfârşit, ci intră într-o anumită fază de declin. Să luăm exemplul civilizaţiilor, ele intră în ceea ce Toynbee numeşte „faza de destrămare a civilizaţiilor”. La fel şi individul. Procesul său evolutiv presupune două momente importante: retragerea şi revenirea. Este vorba de nevoia de izolare pentru a se reculege în sine, pentru a-şi structura sinele, pentru ca mai apoi, să se reîntoarcă cu o treaptă deja depăşită şi asimilată în lume.

Cu alte cuvinte, trebuie să evităm cât de mult posibil în această viaţă, ca atunci când tragem linie (fie la sfârşitul zilei, fie la finalul vieţii!), să constatăm cu regret că oamenii din jurul nostru şi acţiunile noastre sunt personificarea neîmplinirii, a ceea ce ar fi putut să fie dar nu a fost, a viselor frânte trăite doar din perspectiva anticipării trecutului, a deziluziei şi temerii de a spera şi de a înfăptui mai binele în ceea ce ne priveşte pe noi şi pe ceilalţi, a golului sufletesc, a acaparării de automatisme şi stereotipii!

Deţinerea adevărului absolut? Dimensiune relativă prin excelenţă!

2009-10-16T20:50:00.011+03:00

Sursa foto: Cristian Mereuţă

Motto: „Modul în care priveşti lucrurile determină rezultatele. Foloseşte-ţi discernământul!”

În interiorul omului există categorii abisale care, împreună cu categoriile conştientului şi percepţiile, îndeplinesc rolul de cenzori subiectivi ai cunoaşterii. Cine poate fi răspunzător de această obiectivitate în plină subiectivitate? Cine a creat în noi darul şi limita cunoaşterii? Cine dacă nu o instanţă metafizică centrală?

Cenzura transcendentă este realizată prin intermediul propriilor noastre categorii ale cunoaşterii. Aceste categorii îndeplinesc un dublu-rol: de înţelegere a lumii în care trăim şi de cenzură. Cu alte cuvinte, fără ele nu putem înţelege lumea, însă, în acelaşi timp, cenzurează ceea ce cunoaştem. Astfel, nu putem cunoaşte decât ceea ce ele ne permit să cunoaştem, nu putem cunoaşte decât ceea ce poate trece prin filtrul acestor categorii. Cenzura transcedentală se află în interiorul nostru. Nu ne limitează starea noastră de oameni, ci din contră, o îndeplineşte. Trebuie să înţelegem necesitatea, obligaţia acestei limite, faptul că ea ne face să ne conştientizăm condiţia de oameni, iar prin limita cunoaşterii de care dispunem suntem ajutaţi să conştientizăm că îl avem pe Dumnezeu în noi.

Conştientizarea cenzurii transcedentale asigură următorul pas în înţelegerea evoluţiei noastre, şi anume, că existenţa noastră este pusă sub semnul disimulării adevărului absolut! Ceea ce deţinem noi este un adevăr relativ, limitat la o situaţie dată. Absolutul nu este în puterea noastră. Condiţia noastră, pe care trebuie să ne-o asumăm, este o frământare antinomică. Avem sădit în noi "postulatul adevărului integral", tânjim irevocabil după adevărul absolut pe care încercăm să-l descifrăm într-o mare de mister, însă nu avem acces direct şi nemărginit la el.

Care sunt cauzele cenzurii transcedentale ce refuză zborul irevocabil spre adevărul absolut? Consider că existenţa noastră se consumă între adevăruri relative tocmai pentru că adevarul absolut este deţinut de Dumnezeu. Şi chiar dacă s-ar putea să pară de neînţeles, este mai bine că se întâmplă aşa. Nu cred că am fi pregătiţi să deţinem adevărul absolut. Ar trebui în primul rând să avem o "anatomie" desăvârşită, ceea ce ne-ar transpune imediat în postura de Dumnezeu. Având însă în vedere faptul că suntem încorsetaţi într-o carcasă consumată de carnal, am fi doar nişte dumnezei pervertiţi. Nu am fi ghidaţi de imperativul îndeplinirii binelui absolut. Să facem o scurtă incursiune în istoria omenirii până în prezent, oare deţinerea puterii (chiar dacă este numai o putere relativă!) a fost altfel înţeleasă şi exercitată decât ca eliberare a despotismului, indiferent de forma de manifestare a acestuia? Să nu neglijăm şi atacul asupra simbolurilor. Odată distrus simbolul, a uita semnificaţia reală a lui devine o bagatelă! De aceea, adevărul ne este dat doar ca dorinţă de a-l avea, întrucât astfel vom lupta pentru descoperirea lui, chiar dacă este o descoperire relativă! A intra în posesia a ceva, indiferent de natura sa, fără nici cea mai mică sforţare nu duce la aprecierea acelui ceva, ci la o înţelegere distorsionată ce îşi are rădăcinile în natura profană, pervertită a individului: supraaprecierea de sine!

Fiecare dintre noi deţine filtre ale cunoaşterii. Important este cât de mult pot ele forma sau deforma ceea ce trece prin ele, cum este afectată percepţia realităţii. Raportările noastre în legătură cu diferitele aspecte ale existenţei sunt modelate în funcţie de formele sensibilităţii, în funcţie de coordonatele spaţio-temporale, în funcţie de categoriile conştientului şi ale inconştientului. Dacă am intra dintr-o dată în posesia adevărului absolut, aceste cadre ar dispărea? Într-un astfel de cadru suprarealist, ne-ar fi anihilate simţurile, am pierde toată frumuseţea lumii, bucuria de a fi, de a trăi, de a vedea, de a auzi, de a pipăi, de a mirosi, de a gusta?

Suntem într-un continuu zbucium între propria subiectivitate şi Obiectivitate. Misterul este cel care asigură o continuă luptă a individului pentru a-şi depăşi propria condiţie în aflarea adevărului (fie el şi relativ!), are un rol catharhic, de purificare a acelor aspecte profane ce pot fi părăsite în drumul ascensiunii spirituale!

Când sinele se îndoieşte de propria identitate

2009-10-07T08:00:00.011+03:00

Sursa: http://badorgood.com/foto/----165270

Motto: „Sunt eu un altul? Străin mie însumi? Fugit din mine însumi?” (Friedrich Wilhelm Nietzsche)

"Lumea este un teatru pe a cărei scenă fiecare joacă un rol ce i-a fost hărăzit şi apoi dispare după cortina morţii", afirma Shakespeare.
Suntem oare doar actori fără voie, doar măşti puse pe propria străinătate din lume ce ne jucăm un rol hotărât de zarul destinului?

Dacă ar fi să analizăm din perspectivă etimologică, pentru latini, persoana – persona – era o mască. În franceză, cuvântul personne, înseamnă atât „persoană” cât şi „nimeni”. Cu alte cuvinte, putem spune că în cadrul fiecărui individ există o persoană, însă ea este un nimeni atâta timp cât nu deţine o identitate proprie, nu este, în fapt, un sine-însuşi.

"Viaţa este o farsă pe care o jucăm cu toţii" (Arthur Rimbaud)
Ni se pare, de cele mai multe ori, că descoperirea de sine presupune numai noul, necunoscutul absolut şi excludem astfel reinterpretările, introspecţiile cărărilor deja bătătorite în raport cu propria fiinţă, cărări pline de voluptatea unor perspective inedite, îndepărtând astfel înţelegerea profundă încărcată de noi şi noi lumini, coduri, experienţe, de noutatea vechiului Eu.

Actul descoperirii şi redescoperirii sinelui în raport cu ceilalţi constituie pentru individ echivalentul sensului existenţei, raţionalul şi iraţionalul ei.
Scoaterea la lumină a sensului rezidă în capacitatea de a executa, asemeni unui acrobat, saltul din sine. Viaţa este însă o scenă ce presupune o regie a căror roluri sunt uneori dictate de ceea ce apare dincolo de saltul de sine. Individul se află de cele mai multe ori la răscrucea dintre sine şi revenirea în sine, performând un exerciţiu năucitor de lepădare a eu-lui şi, ataşat acestuia, o continuă (re)înnoire a identităţii, de asigurare iar şi iar a unei alte poveşti, însă cu credinţă şi adevăr, cu emoţie, cu carne, cu sânge, cu vibraţie, cu zbucium şi cu pătrundere. Această părăsire şi revenire de sine nu poate să nu lase urme, să nu consume, să nu ceară socoteală...
Individul este chemat să pătrundă adânc în sine, dincolo de cunoscut şi de limite, pentru a se apropia şi mai tare de sinele primordial.
La un moment dat, ajungem să ne oglindim unii în ceilalţi aflând că proiecţiile sunt de cele mai multe ori ambigue, că ne conduc doar la alimentarea iluziilor, a memoriei afective, şi alegem totuşi să continuăm acel drum. Totul doar pentru a găsi un punct de sprijin pentru propriile teorii, ca să ne cultivăm amintirile ce ne vor influenţa ulterior conţinuturile reprezentărilor, pentru a asigura continuitatea unei poveşti doar de teama unui sfârşit!

Se accentuează, ca în cazul unei expoziţii de fotografie, o multitudine de perspective: de aproape, de departe, asigurându-se un joc de lumini care permite intuiţiilor să se contureze. Fiecare imagine-comentariu devine un mijloc de accentuare a simţirii. Se iniţiază actul fundamental al posesiunii în care sinele este fie suspendat, fie anulat. În funcţie de valenţa ciocnirii sine-ceilalţi resimţim şi intensitatea trăirii ce conduce la o adevărată policromie a plăcerii, a senzaţiilor, a stărilor ce prind formă în faţa ochilor, sporindu-se astfel iluzia că nu există sfârşit pentru ceva. Visul prinde astfel contururi reale, devine tangibil.

Să fie această reacţie particulară a sinelui-în-lume doar consecinţa selecţiei capricioase făcută de hazard? Oare nu ne putem menţine Eu-l intact, trebuie să ne pierdem identitatea? Nu neapărat. Identitatea se poate dizolvă în rolurile pe care le interpretăm. Consider însă că acest fapt ne este semnalat de ceea ce numim conştiinţa-martor, iar momentul următor al deciziei de alunecare mai mult sau mai puţin spre panta alterării identităţii este, în cele din urmă, o asumare voită. Dacă putem spune aşa, conştiinţa-martor este cea care semnalează individului că uneori identitatea presupune o conştiinţă a absenţei sale din lume.

Din această perspectivă se pune următoarea problemă: suntem capabili să ne identificăm sau să ne distanţăm de masca pe care ne-o asumăm, să trăim caracterul personajului jucat, dar totodată să controlăm distant perfecţiunea identificării?
Masca idealizantă pe care sinele o suprapune realităţii exterioare izvorăşte din dorinţa de valorizare superioară a fiinţei umane. Conştiinţa-martor încearcă să facă locuibile orizonturile străine individului, să confere caracterul de acceptabilitate realităţii, să idealizeze condiţia noastră existenţială.

Suntem sau nu, în cele din urmă, prizonieri încătuşaţi ai liberului arbitru?

Monologul lui Adam după căderea în păcat

2009-10-01T21:32:00.012+03:00

Motto: „Ce greu e să te mistui în Fiinţă!” Emil Cioran

Contrariul libertăţii nu este dependenţa, necesitatea, ci vina.
În fiecare dintre noi sălăşluiesc un erou şi un învins. Odată săvârşit păcatul se accentuează cadrul conflictului identitar existenţial ce oscilează într-un zbucium mut între lupta de încercare de redobândire a eu-lui decăzut, percepţia imaginii propriei decăderi şi cea a anxietăţii înfrângerii eu-lui prin căderea în ispită.

Nevinovăţia are o natură dublă: este pe de o parte calitate, cât şi stare. Ca o stare să dureze trebuie să nu fie anulată, să nu fie alterată. Nevinovăţia este starea în care omul este expresia sintezei unităţii nemijlocite a purităţii cu naturaleţea spiritului. Alterarea stării de nevinovăţie se datorează sentimentului de vină provenit din căderea în păcat.

Individul în sine este cauza propriei alterări de sine, este responsabil pentru transformarea din nevinovat în vinovat, iar anxietatea este sentimentul imediat următor instituirii păcatului care adânceşte zbuciumul conştientizării a ceea ce la început a fost gândit doar ca o potenţialitate. Dacă iniţial mirajul păcatului constă în imaginarea unei potenţialităţi aparent inofensivă, transformarea acesteia în realitate conduce la adevăratul zbucium lăuntric, întrucât este activată conştiinţa de sine. Eu-l este acum divizat între două forme ale anxietăţii post căderii în păcat: anxietatea obiectivă, născută din dorinţa de ieşire dintr-o stare de permanentă aşteptare ce culminează cu un dor de eu-l primordial, cel dinaintea căderii în păcat, şi anxietatea subiectivă, o viziune egoistă cu privire la ceea ce ar fi putut deveni individul, la ceea ce i s-ar putea întâmpla.

Libertatea poate fi pentru unii povară, pentru că nu toţi ştiu cum să reacţioneze atunci când dispun de ea. Anxietatea devine astfel teama faţă de propria libertate, teama faţă de saltul libertăţii în libertate. Se evidenţiază astfel o faţetă profundă din perspectiva devenirii: motivul anxietăţii individului aflat în această postură de libertate este indisolubil legat de imposibilitatea individului de a consolida un sine autentic, ireproşabil, prin realizarea sintezei existenţiale. Această raţiune stă la baza transformării anxietăţii într-un însoţitor permanent pe parcursul vieţii omeneşti.

Există însă o rezolvare legată de ideea reuşitei în cazul unei încercări de natură spirituală. Dacă individul rămâne fidel Iubirii Sale, dacă zi şi noapte poartă o luptă continuă împotriva vicleniei uitării care l-ar putea îndepărta de latura sa de învingător, atunci individul a cucerit reduta.
În final, desăvârşirea omului va varia în funcţie de ceea ce a iubit, măreţia sa va fi în concordanţă cu nădejdea sa şi proporţională cu statura celui cu care s-a confruntat.

Moartea: şahul etern dat existenţei!

2009-09-28T23:11:00.005+03:00

Cinematografia nu este supranumită degeaba a şaptea artă. Dacă îmi permiteţi analogia, aş spune că regizorul este asemenea unui olar care, jucându-se cu realitatea din perspectiva modelării imaginilor, respectând sau încălcând proporţiile realităţii, reuşeşte să creeze un univers pe care să-l impregneze cu diferite intensităţi ale simţirii. Filmul nu este altceva decât o punere în scenă, deopotrivă, a artei frumosului cât şi a urâtului, însă într-o manieră ce declanşează în individ o continuare a impresiilor şi trăirilor acumulate. Vizionarea unui film trebuie să continuie prin etapa sedimentării simbolisticii universului prezentat.
Din păcate, din ce în ce mai puţine filme din ziua de astăzi oferă o astfel de alternativă. Există însă şi regizori consacraţi ale căror urme îşi vor lăsa mereu o amprentă vie în inima oamenilor şi a căror rezonanţă va crea o continuitate în gândire şi simţire. Un exemplu în acest sens este Ingmar Bergman.

De ce ne este frică de moarte? Care sunt cauzele acestei anxietăţi existenţialiste care zguduie din temelie fundamentul ontologic al fiinţei umane?

Posibile răspunsuri la aceste întrebări pot fi întrezărite în filmul lui Ingmar Bergman, The seventh seal (A şaptea pecete). Răspunsurile vor varia însă de la individ la individ, întrucât fiecare dintre noi deţine un sistem subiectiv de interpretare a lumii din jur, astfel încât, experienţele cu care intrăm în contact sunt purtătoare de mesaje polivalente în funcţie de valenţele interpretative pe care le deţinem, pe care le-am rafinat o dată cu trecerea timpului, o dată cu involuţia sau evoluţia noastră spirituală.

Filmul începe şi se termină sugestiv cu un pasaj din Apocalipsa (8:1):
"And when the Lamb had opened the seventh seal, there was silence in heaven about the space of half an hour" („Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape jumătate de ceas”).

Motivul tăcerii face trimitere la “tăcerea lui Dumnezeu” conturându-se astfel tema filmului. Filmul este încărcat de rezonaţe morale ce trebuie descifrate având în vedere numeroasele straturi suprapuse a căror dezvelire au ca unic scop descoperirea angoaselor fiinţei umane. Omul, ca spirit ce trebuie să se împlinească prin credinţă, este supus unei existenţe de cele mai multe ori zbuciumată, fiind mereu un călător aflat la răscrucea unor drumuri marcate de întrebări existenţialiste ce cutremură fiinţa până în adâncurile sale.
Simbolistica utilizată în film, ce are ca scop evidenţierea raţiunilor bulversării fiinţei umane, m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce Kierkegaard amintea în cartea sa, Boala de moarte. Atunci când credinţa omului este zguduită sau mai mult decât atât, atunci când credinţa nu reuşeşte să-l înrădăcineze pe om în Dumnezeu, se iveşte o boală de moarte numită disperare.

Teama de moarte este şi ea o disperare în cele din urmă. O disperare care însă poate ascunde tocmai imposibilitatea înţelegerii vieţii însăşi. Oare frica de moarte, moartea, acest etern inamic, nu se naşte tocmai pentru că suntem prea mult legaţi de viaţă? Oare teama de moarte nu se naşte tocmai din faptul că nu suntem capabili să ne înţelegem viaţa, să-i desluşim sensul? Dacă ne-am gândi mai bine, am conştientiza faptul că suntem asemenea unui copac din care pornesc 2 ramuri: viaţa şi moartea. Ne-am „îmbolnăvit” de moarte atunci când ne-am născut!

Pentru a continua în sensul elucidării acestei angoase, mi se pare sugestiv ales momentul următor în cadrul filmului: cum ar fi să poţi provoca moartea la un joc de şah şi, câştigând, să îţi asiguri continuitatea existenţei pe pământ?
Faptul că dorim o amânare, că ne agăţăm atât e mult de ceea ce avem, nu ne conferă însă o verticalitate din perspectivă raţională sau accederea către alt orizont. Pentru a continua maniera de înţelegere a simbolisticii prezentate în film aş avea în vedere următoarea perspectivă: de cele mai mult ori putem pica în capcana derizoriului – poate că frica de moarte trădează, de fapt, frica de viaţă. Ironia? Deşi suntem atât de mult legaţi de viaţă, devenim incapabili de a vedea ceea ce este ea cu adevărat...rămânem mereu într-o stare de profundă ignoranţă, într-o stare de mare neînţelegere!

Tocmai acest joc de şah la care este provocată moartea trădează, de fapt, o ultimă pulsaţie de viaţă a fiinţei umane în faţa condiţiei sale de muritor, o încercare ultimă de înţelegere a existenţei prin raportarea la credinţă şi la propriia fiinţă.
Ce este şahul dacă nu o alegorie, o luptă cu viaţa însăşi care te aduce mai aproape de tine însuţi? Adversarul este acolo numai pentru a te face să conştientizezi că eşti singurul care alege să câştige sau să piardă. Practic, suntem deopotrivă învinşi şi învingători într-un joc al cărei miză este tocmai existenţa noastră şi mai mult decât atât creşterea spirituală. Adversarul poate fi văzut ca un alter ego menit să îţi descopere propriile limite sau libertăţi. Eşti tu cu tine. Pierderea poate trăda limitarea, câştigul reuşita străpungerii unui alt orizont în ascensiunea metafizică.

De aceea, meditaţia despre moarte, acest şah etern dat existenţei trebuie să conducă în cele din urmă la identificarea surselor temerii în raport cu existenţa noastră efemeră. Zbuciumul existenţă-credinţă-sens-moarte antrenează în fiecare dintre noi, la un moment dat, o luptă a disperării ontologice: pe de o parte a celui care nu este conştient că are un sine, a celui care nu vrea să fie el însuşi, a celui care vrea să fie el însuşi!

Când gândirea se gândeşte pe sine

2009-09-23T22:13:00.005+03:00

Sursa: http://badorgood.com/foto/-192706

Motto: „Scopul căutării poate fi rătăcit, însă nu şi sensul”.

De când a pierdut Paradisul, omul se zbate între aproximaţii şi invarianţe formale!
Se poate spune că polimorfismul credinţelor şi certitudinilor în materie de viaţă a dat naştere unor monstruozităţi cu greu imaginabile prin convertirea sensurilor fundamentale.

Rătăcirea este unul dintre multiplele nume ale fiinţei umane! Nu orice lucru aparent haotic este însă lipsit de sens, lipsit de logică. Însăşi căutarea sensului face parte din logica rătăcirii. Care este însă capcana rătăcirii? Rătăcirea devenită un perpetuum mobile ce conduce la ştergerea progresivă a reperelor...

Câtă vreme gândirea se gândeşte pe sine, rătăcirea omului nu va fi în van, ci va fi aservită unui scop înalt: căutarea adevărului. Şi dincolo de acest orizont un altul se va deschide, drumul metafizic al devenirii. Omul va explora astfel cărarea unui drum care, deşi pe alocuri anevoios, este aşezat sub semnul înţelepciunii. Pentru că numai atunci gândirea intră în dialog cu sufletul însuşi şi cu ceea ce-i este străin...

Primul pas către conştientizarea drumului devenirii? Abandonarea unei lumi pe a cărei scenă se derulează un teatru de orgolii şi rătăciri! Înţelepciunea trebuie nu numai să oblige, ci şi să transforme!

Tristeţea metafizică – între agonie şi extaz

2009-09-16T22:32:00.012+03:00

Sursa: http://badorgood.com/foto/in-my-mind-69793

Motto: „Ca să fii dezamăgit, mai întâi trebuie să te amăgeşti!”

Suntem indivizi prin excelenţă raţionali. Această caracteristică ţine de natura noastră umană. Putem acţiona conştient sau inconştient având în vedere sensibilitatea şi formele ei, timpul şi spaţiul, capacitatea de înţelegere.
Libertatea umană asigurată prin raţiune, voinţă, acţiune conştientă ne poate ridica pe cele mai înalte culmi, la fel cum ne poate deschide cutia Pandorei. De ce să nu recunoaştem că tot ceea ce este rău şi urât în existenţa noastră este săvârşit tot prin intermediul raţiunii, chiar dacă acest tip de raţiune este una răsturnată în raport cu ceea ce numim valori, principii? Îmi vine în minte acum una din tezele Sf. Augustin: „înainte de păcătuire, omul putea să păcătuiască sau să nu păcătuiască”. Acest subiect merită însă dezvoltat separat.

Fiind inconştienţi suntem mai puţin apţi de a înfăptui o acţiune rea. Dacă aceasta totuşi ar fi săvârşită înseamnă că individul ar reuşi să-şi păstreze independentă starea conştient raţională în cadrul stării de inconştienţă.

Câtă luciditatea atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă (Camil Petrescu).
Viktor Frankl, în „Man’s search for meaning”, evidenţia că maniera în care suferinţa umple sufletul omului este asemănătoare comportamentului unui gaz eliberat într-o încăpere. Acesta va umple încăperea uniform şi în întregime, indiferent de mărimea încăperii. La fel, suferinţa umple complet sufletul şi conştiinţa omului, indiferent dacă suferinţa este prezentă în „cantităţi” mai mici sau mai mari. De aceea, „mărimea” suferinţei umane este absolut relativă.

Filtrăm şi decodăm mesajele din jur în funcţie de construcţia emoţională. Vibrăm diferit şi astfel există o explicaţie pentru accentul pregnant sau mai şters pe care îl punem în raport cu ceea ce ne înconjoară.

Diversitatea sub raportul simţirii gustului senzorio-perceptiv al existenţei evidenţiază nu numai diferenţele de simţire între indivizi, dar explică şi motivul pentru care nu fiecare dintre noi trece printr-un moment de „criză existenţială”: profunzimea percepţiei de sine în raport cu exteriorul.
Tristetea metafizică a omului se cheamă devenire.
Această „criză existenţială” nu este o „criză de identitate” de ordin patologic, ci este metafizică. Avem luciditatea sinelui privind nimicnicia vieţii omeneşti, încercăm prin incursiunea Eu-lui intramundan o înălţare axiologică.
Sensul în care viaţa îşi desfăşoară cursul îşi pune amprenta asupra modului particular de experimentare a existenţei noastre. Tristeţea meditativă în raport cu diferitele aspecte ale lumii este menită să asigure o eliberare de certitudinile finite ce claustrează individul, să înzestreze cu aripi zborul omenesc, uneori neputincios, în dorinţa lui de a ieşi din captivitatea limitelor.

Agonia tristeţii metafizice este tocmai această oscilare, acest zbucium mut ce poartă amprenta imposibilităţii înţelegerii naturii limitate a individului. Zbuciumul nu este însă raportat numai la propria persoană, ci se extinde în raport cu Celălalt. Consider că tristeţea cea mai mare nu este doar descoperirea unor aspecte finite legate de propria persoană (şi care, între noi fie vorba, pot fi îndreptate, căci raţiunea ar trebui să fie cea care ne „dictează” paşii rezolvării problemei şi atâta timp cât dispunem de voinţă ar trebui să clădim constructiv în favoarea propriei persoane), ci aceea a imposibilităţii schimbării Celuilalt. Va rămâne mereu un mister, cel puţin pentru mine, de ce persoanele care dispun de capacitatea de analiză intrinsecă, de un intelect funcţional şi care îşi cunosc punctele slabe, nu pot să acţioneze constructiv în sensul eliminării elementelor de ordin inferior...

Orice moment de introspecţie trebuie să conducă la o delimitare clară între ceea ce este şi ce poate deveni individul. De aceea consider că extazul tristeţii metafizice trebuie să fie umbrit de văzul extramundan atotcuprinzător. Dacă îmi permiteţi analogia, drumul existenţei noastre ar trebui să fie asemeni celui parcurs de Iona. Burţile tăiate de Iona nu au altă valoare metaforică decât aceea a condiţiei pe care trebuie să o depăşim neîncetat: să străpungem cât mai multe orizonturi având ca drept obiectiv atingerea celui suprem!
De aici şi imposibilitatea de tratare a tristeţii metafizice în afara agoniei şi extazului. Tristeţea metafizică ce umbreşte existenţa unora dintre noi trebuie să reflecte în final o structură a unei deschideri vizionare privind axiologia existenţei! (spun „unora dintre noi” nu cu intenţia de a discrimina, ci doar pentru că nu toată lumea are profunzimea sufletească necesară pentru un astfel de episod existenţial. Unii au o capacitate parţială de a se „avânta” în această incursiune, în sensul că pot aduna datele necesare descătuşării, însă nu dau curs acţiunii finale, rămânând împotmoliţi doar în trăirea pasivă a „filosofiei tristeţii” în raport cu lumea din exterior. Iar a face din tristeţe doar un scop în sine fără a-i accepta potenţialul eliberator, nu înseamnă profunzime. Avem şi exemplul unora pe care paşii nu îi îndrumă în această direcţie, care nu îşi pun problema în termenii tristeţii metafizice).

Ceea ce suntem şi ceea ce devenim depinde de ceea ce vrem şi de ceea ce facem! Trebuie să devenim conştienţi de Eu-l interior, trebuie să ne perfecţionăm spiritul.
Omul este anxios pentru că trăieşte într-o lume plină de mistere, îl sperie tocmai conştientizarea existenţei lui în această lume. Pe măsură ce omul face eforturi să descopere aceste mistere îşi dă seamă că, de fapt, cunoaşte foarte puţin...puţin, însă nu nimic! Acest fapt trebuie să fie imboldul pentru a face „saltul calitativ al sinelui însuşi” (este interesant de consultat perspectiva lui Kierkegaard în această direcţie).

Nu putem pierde ceea ce este adânc înscris în noi, fie că aceasta presupune scoaterea la lumină a unor lucruri mai bune sau mai rele care ne definesc, însă trebuie să fim conştienţi că putem fi mai buni, dar fără a uita că mai trebuie să şi vrem!

Anamneza speranţei

2009-09-11T23:14:00.008+03:00

Motto: „Când „a fi” înseamnă totul, „a avea” nu mai are importanţă”.

Sufăr de o „boală” incurabilă: speranţa. Îi simt gustul. Cine crede că speranţa nu are gust se înşeală sau nu a gustat într-adevăr speranţa, ci doar o pseudo-speranţă.
Gustul speranţei este esenţa pregustării la care sunt chemată „astăzi”, esenţă transpunsă în realitatea către care aspir ca un viitor al meu, realitate ce mi-a fost promisă într-o anumită măsură în trecut.
Gustul speranţei se referă tocmai la prezentul ei în viaţa mea, la trăire ei în prezent.

Evidenţiam într-un post anterior (http://requiem-for-a--dream.blogspot.com/2009/08/realitatea-de-azi-cea-timpurilor.html) că oricum am tăia, orice lucru are două feţe. Este valabil şi în cazul speranţei. Întrebarea imediat următoare, legitimă, care se ridică este: când putem vorbi despre o pseudo-speranţă sau despre o speranţă falsă?

Simulacrele speranţei se datorează fie temeiului fals, fie unui mod inadecvat de apropiere faţă de temeiul autentic al speranţei. Durerea cauzată de speranţă este dată tocmai de imposibilitatea de a găsi o cale de deschidere către împlinirea ei.

Speranţele false se nasc de cele mai multe ori având ca teren propice fie starea de zbucium emoţional care zguduie din temelie individul, fie momentul imediat următor al unui astfel de episod, marcat de perioada de convalescenţă emoţională.
Construim speranţe false, ne agăţăm cu ardoare de ele, suntem căutători unilaterali ai consolării fie în trecut, fie în viitor. Fugim de realitatea prezentă sau ne retragem în pasivitate, ne adăpostim la umbra unei iluzii a refugiului, chiar dacă ea diferă de la un caz la altul: nostalgie sau visarea unui viitor care să ne răsplătească pentru „strădania” de a sta cu braţele încrucişate, în sân...

Virtutea speranţei nu trebuie luată niciodată separat de contextul reamintirii şi repetiţiei.
Numai Speranţa, numai actul de „a spera” nu sunt de ajuns. De sperat pot spera şi laşii, de reamintit îşi reamintesc doar voluptoşii. Cheia este mult mai profundă, aşa cum evidenţiază şi Kierkegaard: repetarea sau perseverenţa în speranţă, fapt ce evidenţiază caracterul profund al individului: „Speranţa este un veşmânt nou, ţeapăn, strâmt, strălucitor, pe care însă nu l-am purtat niciodată şi, prin urmare, nu ştim cum se îmbracă, sau cum ne stă. Reamintirea e un veşmânt pe care nu-l mai purtăm care, oricât de frumos ar fi, nu ni se mai potriveste, deoarece ne-a ramas prea mic. Repetarea e un veşmânt fără moarte, care se mulează mângâios pe corp, făra să te strângă sau să fâlfâie pe tine.”

„Repetarea” este însă un act care, multora dintre noi, ne ridică probleme. Oare nu ajungem să ne săturăm la un moment dat? Dacă repetarea ne poate sătura, la ce ne mai foloseşte gustul atât de îmbietor al speranţei? Nu se transformă oare speranţa într-o simplă amăgire, nu devine o simplă savoare lipsită de consistenţă? Răspunsul rezidă într-un caracter profund de înţelegere a perseverenţei în speranţă, şi anume, dialectica repetării. Dacă ceva se repetă înseamnă că a fost, a existat, altfel nu s-ar putea repeta; tocmai faptul că a fost face posibil ca repetarea să fie noul.
Noutatea nu este altceva decât ceea ce prinde trup nou cu fiecare om ce se lasă însufleţit în repetate rânduri de speranţă. Astfel, noutatea speranţei şi repetarea nu se exclud, ci se confirmă reciproc.

Speranţa, în situaţii extreme şi nu numai, nu trebuie să fie oarbă, ci să vadă mai departe decât neputinţa noastră!
„Furtunile” interioare sunt necesare în viaţa fiecăruia dintre noi pentru a scoate în evidenţă caracterul nostru, pentru a dovedi profunzimea acestuia!

Nerostitele

2009-09-02T20:25:00.002+03:00

Sunt toţi cei care mă fac să râd
Sunt toţi cei care mă fac să plâng
Sunt un fir al unui capăt de aţă
Spectator al jocului vieţii ce mereu ne învaţă:
Că la vama sufletului plăteşti cu frânturi de vise,
Unele dintre ele nefiind mereu atinse!
Că suntem cuvinte rătăcite în strofe nescrise
În versuri visate de prea multe inimi atinse...
Că ne afundăm unii în alţii descoperind depărtarea,
Că devenim făţarnici tot mimând negarea!

Demontarea absurdului: între iluminare şi comprehensiune

2009-08-30T15:22:00.010+03:00

Găsiţi poza aici - http://badorgood.com/foto/-112753

Antinomia raţionalului este absurdul. Se poate oare ca un paradox precum poticnirea în absurd să aibă ca rezultat consolidarea raţionalului?
Răspunsul este, deşi neaşteptat, Da: doar dacă poticnirea în absurd este asemeni unui flash care, făcând să vizualizăm la cote foarte rapide nu numai viaţa în acel sens, ci şi esenţa elucubrantă a ei, are ca efect imediat doar liniştea depăşirii în mod remarcabil a momentului tensionat. Această etapă este cea a comprehensiunii. Sesizăm prezenţa şi potenţialitatea manifestării absurdului.

“Plutirea în derivă” se datorează anxietăţii care stă la baza fiinţei umane. Ca experienţă sensibilă, anxietatea conduce individul spre confruntarea cu neantul, datorită imposibilităţii de a găsi o justificare acceptabilă pentru opţiunile cu care se confruntă. Aici trebuie să intervină de regulă iluminarea. Sunt identificate astfel posibilele cauze ale absurdului situaţiei şi se aleg direcţiile de acţiune printr-o incursiune în raţional.
Purificată prin iluminare, comprehensiunea este responsabilă, deci, pentru dobândirea şansei de reclădire a vieţii. Şansa nu se pierde atâta timp cât devine şi rămâne lucidă, cât timp conştiinţa nu se lasă adormită în confortul absurdului care poate surveni prin obişnuinţa cu “pretenţiile" acestuia.

La ce aberaţii (privite din perspectiva fizicii) se poate ajunge dacă individul nu „insinuează” un sens dictat de nevoia de linişte existenţială? Aleg doar un exemplu, şi anume, lipsa de sens în cadrul vieţii societale. Suntem puşi în faţa unui paradox destul de interesant: lipsa de sens este generată tocmai de existenţa unor sensuri individuale, subiectiv-convergente. La nivel global acest lucru se traduce conceptual prin pattern-ul de afiliere la un alt sens: ca exponent al sensului pe care îl caută sau îl atribuie vieţii, individul nu face altceva decât să îşi unească "drumul devenirii" cu acei indivizi al căror sens este apropiat sieşi. Trebuie ţinut cont însă de un aspect important: pentru ca unul sau mai multe "sensuri" să fuzioneze convergent (pentru că uneori "a fi împreună" este rezultatul unei corelaţii aparente a cărei rezultantă este divergentă!) trebuie să treacă testul conştientizării unuia faţă de celălalt. Mai mult decât atât trebuie îndeplinită o condiţie importantă: "respiraţia suflet la suflet" - capacitate intrinsecă rar întâlnită la omul modern, care, încadrat în stereotipiile asimilate pasiv în cadrul societăţii, nu face altceva decât să simuleze inconştient un anumit mod de viaţă pentru a se încadra într-un pattern societal prescris.

Demontarea absurdului prin iluminare şi comprehensiune face posibilă redescoperirea sinelui primordial de către sine. Înseamnă îndepărtarea anxietăţii şi puterea de a atinge liniştea existenţială. La nivel individual consider că demontarea absurdului trebuie să fie rezultanta următoarelor axe: axa spirituală, axa metafizică, axa constructivă, axa raţională (şi ansamblul derivat din acestea, chiar dacă la o citire rapidă unii mă pot acuza de o oarecare contradicţie privind axele anterior menţionate).

Realitatea de azi? Cea a timpurilor imperfect conjugate.

2009-08-24T10:53:00.003+03:00

Motto: „Dacă torni o cantitate considerabilă de apă în judecăţile tale devin ele mai acceptabile?”

Oricum am tăia orice lucru are două feţe. Acest aspect este valabil şi în cazul eticii: ea poate propune legi ale moralităţii care să fie îngăduitoare şi adaptate slăbiciunilor naturii umane, la fel cum, pe de altă parte, poate fi riguroasă, cerând în schimb cea mai înaltă perfecţiune morală. Să ne gândim, spre exemplu, la geometrie. Ea se bazează pe reguli stricte, fie că oamenii sunt în stare să le respecte sau nu în viaţa de zi cu zi .

Leibniz evidenţia, acum ceva vreme, o chestiune foarte interesantă şi importantă: „Dumnezeu nu vrea răul, dar îl permite. Îl utilizează ca mijloc în scopul realizării „mai-binelui” ”.
Cu alte cuvinte ne este acordată apriori încrederea, încrederea că stă în natura noastră să surprindem răul, şi, cunoscându-l să îl schimbăm, să îl transformăm având în vedere atingerea „mai-binelui”. De fapt este de datoria noastră să înfăptuim „mai-binele”!

Pornind de la acest aspect menţionat de Leibniz putem analiza valenţele eticii, evidenţiind acele puncte slabe ale plierii şi adaptării acesteia la slăbiciunile naturii umane, pentru ca mai apoi, având mobilul raţional, să avansăm spre următoarea etapă, şi anume, înfăptuirea „mai-binelui”.

Etica propune reguli menite a ne ghida acţiunile, reguli ce nu trebuie potrivite după capacităţile omului. Cu alte cuvinte, etica trebuie să arate ceea ce este necesar din punct de vedere moral. Norma trebuie să fie exactă şi riguroasă.

Afirmăm de cele mai multe ori că „trebuie să tindem spre perfecţiune”. Nu cumva de cele mai multe ori ne ascundem în spatele unor formulări ce trădează o datorie „imperfectă”, care nu face altceva decât să promoveze un scop sau un ideal general, în loc să adoptăm o datorie „perfectă”, de a înfăptui acest act, ca atunci când respectăm cuvântul dat? Fac excepţie, bineînţeles, acele datorii „perfecte” fără sens, cum ar fi să ceri cuiva să sară 100 de metri în sus...

O etică „îngăduitoare”, permisivă reprezintă ruina perfecţiunii morale în fiinţa umană având ca şi consecinţe „scopul scuză mijloacele”. Când devine etica „îngăduitoare”? Atunci când principiile obligaţiei imperfecte sunt coborâte prea jos, când, din cauza constrângerilor performanţelor trecute, se pretinde în mod fals că nu se poate mai mult.

Autopsia unei dileme

2009-08-18T19:12:00.018+03:00

Hai să privim dincolo de dihotomii ce păcătuiesc prin simplitate, să înlăturăm arealul patetic şi să lăsăm loc deschiderii ontologice!
- Eşti pregătit pentru aşteptarea a ceva fără "când"?
- Ce vrei să spui, cum adică fără "când", îmi îndepărtezi şi ultima senzaţie de siguranţă palpabilă a unei realităţi şi aşa hazardată?
- Ce-i drept, ar trebui să poţi surprinde esenţa pre-mergerii ca să fii pregătit...
- Pre-mergere zici? Sună destul de întortochiat, ca şi cum mi-ai cere să fiu conştient că trebuie să fac lumină în anticamera pre-conştiinţei!
- Mai mult decât atât, te îndemn să foloseşti Lumina!
- Lumina?
- Îndepărtând nesiguranţa "când-ului"...vezi tu, "când" atrage după sine pe "unde" şi pe "cum". Şi odată ce avem explicaţia lor ne simţim în siguranţă. Vin şi te întreb, asta nu e doar o iluzie?
- Din contră, e ceva concret, ştiu exact "unde" sunt, "cum" trebuie să acţionez şi "când"...ca să nu mai menţionez că ştiu şi "de ce"!
- De acord, dar asta implică o pre-determinare. Important e să trăim în afara acestor coordonate ce nu sunt decât o cârja pentru omul raţional dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Mai clar, te întreb, am ştii să acţionăm fără a fi dirijaţi?
- Posibilitatea de manifestare a haosului ar fi mult prea mai mare, nu ar fi înţelept!
- Vezi tocmai aici greşeşti! Doar aşa am vedea adevăraţii oameni în pre-mergerea lor, am surprinde esenţa venirii sinelui la sine. Căci aşteptarea a ceva fără "când" nu este altceva decât modelarea vieţii într-un ALT FEL, un ALT FEL care ne obligă să trăim şi să împlinim fiecare clipă a vieţii într-o Lumină ce vine spre noi din faţa noastră şi dinlăuntru!

Recomandare fundal muzical: Bach - Kyrie eleison
(http://www.youtube.com/watch?v=cRqsdRwnqJc)

Timpul şi spaţiul din noi

2009-07-29T22:26:00.006+03:00

Mai mult sau mai puţin conştienţi, o dată cu fabricarea primului orologiu, oamenii au pornit o adevărată industrie graţie căreia au „câştigat” abilitatea tehnică necesară îngrădirii timpului. Entitate ciudată, timpul orologiului mecanic nu are nici o legătură cu felul în care oamenii ar trebui să simtă timpul, cu percepţia psihică şi metafizică a scurgerii clipelor.

Ceasul măsoară un timp mecanic, desensibilizat şi deindividualizat prin care individul încetează a fi unul al interpretării senzaţiilor. Este ceea ce am putea denumi timp exterior societal. Asistăm practic la transformarea individului într-o rotiţă antrenată în sistem, presată de un timp sufocant ce trebuie împărţit cu precizie între activităţile desfăşurate pe parcursul unei zile... zilele se aseamănă nesperat de mult unele cu celelalte, totul este pe fugă, în grabă pentru că „timpul ne presează”. Până şi raportarea la trecere se face în termenii „a trecut timpul”.

Este interesant, de ce nu spunem „au trecut timpii?” Pentru că, în opinia mea, există o diferenţă majoră între timp şi timpi sub raport senzorio-perceptiv. Extrapolând raportul mecanic-organic din perspectivă durkheimiană şi adaptându-l situaţiei de faţă, sintagma „a trecut timpul” desemnează tocmai acel timp societal exterior individului, cosumat pasiv din perspectiva activării conştiinţei. Bine, bine, îmi veţi spune, însă omul, chiar dacă repetă zi de zi aceleaşi activităţi nu înseamnă că nu e conştient de ceea ce face! Expresia folosită e un pleonasm! Şi aveţi dreptate...însă doar parţial, doar dacă analizaţi alăturarea celor doi termeni din perspectiva însemnătăţii psihologice a conştiinţei. Însă, dacă nu vă lăsaţi conduşi de primul impuls şi căutaţi să duceţi raţionamentul puţin mai departe, veţi vedea că perspectiva se schimbă. Şi aduc în prim-plan ceea ce am amintit mai devreme, conceptul de „rotiţă antrenată în sistem”. Aceasta este cheia raportării la conştiinţa activă.

Există o conştiinţă a implicării în activităţile desfăşurate (ştim ce avem de făcut într-o anumită zi de când ne trezim până la sfârşitul ei), însă percepţia trecerii timpului, decodificarea senzaţiilor aferente acesteia sunt reduse la un cadru pasiv. Ne este practic indus ce să simţim. Timpul mecanicist ne dictează mişcările şi ne inhibă acţiunile, modul de simţire, transformând timpii în timp, dintr-un proces natural într-o marfă de cumpărat şi de vândut, că doar „timpul costă bani!”

Opus acestei viziuni este cea organică, desemnată prin sintagma „au trecut timpii”. Îmi permit aici o analogie cu muzica. Asemănător notelor muzicale ce trebuie să respecte anumiţi timpi pentru a rezona armonios, la fel omul ar trebui să îşi măsoare trecerea existenţei prin trăirea „timpilor”. Cu alte cuvinte, măsura existenţei noastre presupune cultivarea sau (re)activarea sensibilităţii în filtrarea senzaţiilor aferente trecerii timpilor, o armonizare a senzaţiilor şi astfel, o armonizare a timpilor. Trebuie să devenim conştienţi de faptul că spaţiul este un mediu omogen şi infinit în care sunt situate obiectele sensibile, iar în raport cu ele explorăm diferitele senzaţii. Câţi dintre noi am inspirat adânc în plămâni seninul sau ne-am lăsat cutremuraţi de fiorul metafizic al luminii, de vibraţia lucrurilor „neînsemnate” cum le numesc cei ce au uitat să admire minunăţiile prezente sub diferite forme în jur?

Herbert Marcuse spunea că atemporalitatea este modelul ideal al plăcerii. Îmi permit să spun că atemporalitatea devine modelul ideal al plăcerii tocmai pentru că individul simte nevoia evadării din cotidian, din stadiul de rotiţă antrenată în sistem. De câte ori, trăind un moment deosebit în viaţa noastră, anticipând parcă sfârşirea clipei nu am exclamat: „ce bine ar fi să se oprească timpul în loc!”. Oricât de visător ar putea să sune, putem „opri” clipa în loc dacă transformăm timpul în timpi sub raport senzorio-perceptiv, dacă transformăm timpul mecanicist în atemporalul organic al trecerii şi vibrăm o dată cu timpii.

Trebuie să redevenim sensibili, altfel suntem sortiţi latenţei necrozate a cărei anesteziere a simţurilor nu lasă loc manifestului. Trebuie să (re)găsim atemporalitatea în noi pentru a interrelaţiona armonios şi a îndrepta, pe cât posibil, dimensiunea desacralizată a timpului cu a sa durată precară şi evanescentă. Trebuie să avem credinţă, să simţim, să evităm limitarea fizică a dimensiunii spirituale!

Despre maladiile omului modern

2009-07-20T22:42:00.013+03:00

Motto: De aceeaşi parte a eternităţii, economisind ani de ocol...

Oamenilor moderni le lipseşte profunzimea sentimentelor. Şi cum putem exemplifica mai bine acest aspect dacă nu vorbind despre iubire?

Din punct de vedere ontologic am putea spune că iubirea este acea particularitate a omului fără de care acestuia i-ar fi imposibil să-şi înfrângă destinul, să-l facă suportabil.
Iubirea trebuie să fie eternitate, dar în loc de eternitate omul modern se axează pe temporalitatea iubirii menţinând mereu deschisă portiţa de a alege orice altceva, dacă apare o soluţie mai “fericită”. Aşa cum probabil se înţelege, am în vedere instabilitatea sentimetului de iubire, transformarea acestuia într-o caricatură, datorită superficialităţii în abordarea celuilalt (e clar că sunt excluse ab initio cazurile în care iubirea nu poate fi împărtăşită datorită violenţei sau a altor circumstanţe nefericite!) şi, în esenţă, a sinelui. Un exemplu concludent care îmi vine acum în minte este acela al celor 2 tipologii bine cunoscute: Don Juan şi Casanova. Şi cum unei societăţi moderne trebuie să-i fie asociat, cum altfel decât un om modern, la fel şi tipologia acestuia trebuie să fie demnă de particularităţi unice. Un fel de personaj excepţional în situaţii excepţionale, însă într-un raport inversat decât cel regăsit în cazul romantismului! Cu alte cuvinte, noua specie de om modern este acea îmbinare perfectă Don Juan – Casanova, un fel de Don Casanova, dacă îmi permiteţi.

[Probabil câţiva dintre cei care vor citi aceste rânduri vor critica cele menţionate aducând în prim plan diferenţa între cele 2 personaj: Don Juan este axat exclusiv pe carnal, pe când Casanova, chiar dacă nu se poate dedica unei singure femei, acordă totuşi un moment special fiecăreia dintre acestea, astfel încât fiecare femeie se poate simţi unică în felul său. Cu părere de rău semnalez că acest aspect, chiar dacă adevărat, este bun doar pentru a evidenţia spiritul de observaţie al celui care analizează tipologiile umane, şi nu este deloc scuzabil atunci când ne referim la modalitatea de raportare emoţională între indivizi!]

Cu alte cuvinte, dacă ar fi să tratăm din perspectivă filosofică problematica, pentru a adăuga un oarecare iz romantic explicaţiei, am putea spune că unii oamenii adoptă temporalitatea iubirii în mod conştient, în sensul că au mereu clar în minte antiteza etern – schimbare. Astfel, acest tip de personaj, Don Casanova, poate lupta pentru a cuceri persoana dorită, însă îşi rezervă dreptul de a putea alege oricând altceva dacă apare, aşa cum spuneam mai devreme, o soluţie mai „fericită” (cazul vânat-pradă -> îndeplinirea scopului dorit => plictis).
Însă şi în cadrul acestui tip avem de-a face cu o sub-tipologie: cazul celor care sunt îndrăgostiţi la început, dar care, chinuiţi de anumite angoase încep să îşi dea seama că de fapt nu a fost vorba de iubire. Aici portiţa soluţiei „fericite” lucrează în mod subconştient şi de cele mai multe ori se materializează, adoptarea acesteia fiind în detrimentul luptei cu sinele. Totuşi rămân la părerea că şi în acest caz este vorba de inconsistenţă, superficialitate emoţională sau poate un soi de patologie emoţională căreia i se asociază astfel de simptomatologii. Este greu însă de crezut că o persoană conştientă de sine, capabilă să îşi analizeze propriile sentimente şi care le poate raporta la un „cadru” de referinţă (Celălalt ales!) prin modalitatea de oglindire în el, nu poate găsi raţiunile unei astfel de răsturnări a situaţiei, nu-şi poate controla „demonii” ce mistuie uneori gândurile fiecăruia dintre noi.

Iubirea se referă la libertatea spiritului de a oscila ascendent spre infinit, pentru ca mai apoi să descindă spre finit, capacitatea de a trece peste încercările nefericite menite să demonstreze stabilitatea, profunzimea şi tot ce este mai frumos şi adevărat în legătură cu acest sentiment. Cum ar spune Kierkegaard, iubirea poate fi privită asemeni unei sinteze între libertate şi necesitate. Necesitatea impune raportarea la „ceva”, la Celălalt, iar libertarea ar trebui să dezvăluie sieşi, sinele.

Este adevărat că trecutul şi circumstanţele influenţează personalitatea, însă nu trebuie să uităm că suntem responsabili pentru ceea ce devenim!

Privind în jur, la transformările suferite de umanitate, îmi dau seama că îmi este teamă de zădărnicie, de inutilitatea dăruirii, de limitarea fizică a dimensiunii spirituale. Îmi revin însă de fiecare dată la gândul că fiind un suflet ce iubeşte dificultăţile, nu pot renunţa atunci când nu am încercat imposibilul!...

Care este graniţa între simţire şi pierderea sufletului pe veci?
Aceasta ar fi o întrebare la care ar trebui să răspundă omul modern, pe alocuri superficial, care încă mai are un dram de conştiinţă ce ar trebui să învingă...şi de ce nu cel care, lăsându-se pradă inconsistenţei, are un moment de revelaţie privind propria-i condiţie...cu alte cuvinte, o nouă zi, o nouă luptă!

P.S.: găsiţi poza aici: http://badorgood.com/foto/-116765

Schizofrenie modernă

2009-07-15T08:26:00.004+03:00

Interpretările pe care le dăm anumitor subiecte sunt într-o permanentă construcţie şi reconstrucţie în funcţie de noii factori ce intervin în procesul de analiză sau în funcţie de noile valenţe pe care le descoperim pe măsură ce adâncim cadrul de analiză. Există însă şi o altă metodă, pe care îmi permit să o numesc “spontană”: anumite evenimente (cum ar fi, spre exemplu, vizionarea unui film, o frază rostită de cineva, etc.) sau serii de evenimente sunt responsabile de producerea unui de-click privind anumite subiecte pe care, într-o anumită etapă, le considerăm închise, doar pentru că suntem de părere că s-a spus tot ce era de spus legat de ele.
Această a treia cale de a analiză, cea spontană, este responsabilă şi pentru discuţia anunţată încă din titlu.

Am vizionat de curând filmul “Knowing”, al cărui final m-a făcut să (re)deschid un subiect căruia ar trebui să i se acorde mai multă atenţie: meditaţia asupra identităţii şi alterităţii sinelui.
Filnalul filmului este unul sugestiv în opinia mea: o metaforă vizuală deosebită privind reîntoarcerea în Rai după ce tot răul a fost îndepărtat de pe pământ.

După cum aminteam mai sus, anumite imagini sau idei sunt menite să creeze un de-click în mintea receptorului. Pe mine, metafora acestui final, m-a dus cu gândul la analiza identităţii şi alterităţii sinelui într-o societate modernă ale cărei axe principale sunt valorile răsturnate, scăderea sensibilităţii emoţionale, lipsa empatiei şi lipsa credinţei (ordinea prezentării axelor este una aleatoare, toate având aceeaşi importanţă pentru fenomenul analizat). Această idee se prezintă mai mult în forma unei concluzii de aceea consider necesară explicaţia din spatele concepţiei propuse.

Cum ar fi dacă ni s-ar acorda o a doua sanşă? Am şti ce să facem cu ea? Am şti să nu repetăm greşelile anterior săvârşite?
Oamenii sunt foarte buni judecători ai altora, capabili să fie tranşanţi, însă de cele mai multe ori doar pentru că subiectul, “acuzatul” este o variabilă externă, ca să mă exprim metodologic. Ce facem însă în situaţia în care degetul acuzator ar trebui să fie asupra propriei persoane? Am putea fi la fel de tranşanţi, să ne conştientizăm defectele, să le eliminăm sau pe cât posibil să le ţinem sub control?
Criza indivizilor în societatea modernă se datorează axelor mai sus menţionate care se manifestă fie prin lipsa de introspecţie sau existenţa uneia false, fie prin tratarea problemei naturii celorlaţi prin lipsa aplicabilităţii la propria persoană.

Pentru a analiza mai departe acest fenomen, pe care mi-am permis să îl numesc schizofrenie modernă, aş merge mai departe adăugând un nou element decisiv: conştientizarea.
Chiar dacă maladia principală a societăţii în care trăim este schizofrenia modernă, în sensul că indivizii se hrănesc cu idei delirante, halucinogene dezvoltate şi întreţinute în virtutea contextului favorabil fiecăruia, este de negândit că aceştia nu conştientizează greşeala săvârşită. Este imposibil ca având deja alternativele decăderii şi consecinţele acestora (că doar consecinţele sunt observabile la nivelul acelei “variabile externe”, Celălalt!) să repeţi acelaşi lucru la nesfârşit.
Toate acestea pot fi, în opinia mea, explicabile prin urmărirea evoluţiei naturii umane în cadrul societăţii moderne. Consider că indivizii societăţii moderne sunt dedicaţi momentului trecător, neavând un punct de reper după care să se conducă, un model, ci urmăresc doar clipele efemere având un dram de conştiinţă care însă nu învinge niciodată!

Kierkegaard atrăgea atenţia că una dintre condiţiile principale pentru devenire este ca individul să meargă spre relevarea adevărului, pentru ca mai apoi întruchiparea conştiinţei să devină un alt factor indispensabil pentru formarea individului într-un tot unitar. “Dacă vrem să evităm confuzia totală”, ne previne Kierkegaard, “căinţa trebuie să-şi aibă timpul ei. Căci asupra fiecărei vieţi de om veghează o providenţă, care-i dă doi ghizi, dintre care unul îl cheamă înainte şi unul înapoi. Unul îl îndeamnă să revină asupra paşilor şi altul îi dă ghes să înainteze”.

Radiografie

2009-03-17T22:41:00.003+02:00

Abia dacă am timp să pun întrebări,
Dar azi trebuie neapărat
Să ai sufletul la tine
Am nevoie de el pentru un studiu!

Inspiră adânc!
"Mă dor sentimente
Legate la ochi de îndoială
În zbuciumul mut
Cuprins de o goală sfârşeală"

Expiră adânc!
"Simt ceva mortal
Înlăuntrul fiinţei mele:
Durere de soare, de lună, de stele,
De senin, de galben, de vreme

M-am îmbolnăvit de moarte,
Atunci când m-am născut!"

Descompunere umană

2009-03-11T14:14:00.006+02:00

Uneori cuvântul ucide!

În anticamera instrumentală a semnificaţiilor
Începe descompunerea tumultoasă a gândului şi a spiritului!

Sfârşitul începe prin zâmbetul cenuşiu al ne-gurii
Iar înţelesul schimonosit de o jubilaţie ultim-a decăderii
Gâdilă urechea celor ce tresaltă la a falsităţii slabă articulare
Cu desavârşire singuri, încărcaţi de o chinuitoare-apăsare.

Zadarnică-i flacăra arzătoare ce înteţeşte doar ura
Zadarnic nebunul în cămaşa de forţă cu atâta mândrie-mbrăcat!

Pe mine, mie redă-mă!

2009-03-09T15:41:00.004+02:00

Trosneşte din toate încheieturile construcţia aceasta de linii frânte. E adevarat, nu cunoaşte nimeni această temniţă, care se deosebeşte de toate celelalte prin dimensiunile sale iscusit chibzuite: nu este destul de înaltă ca să poţi sta în picioare, nici îndeajuns de lată ca să te culci...dar te poţi îngrămădi în ea cum poţi, trăind de-a curmezişul. Somnul este aici o cădere, iar veghea o ghemuire menită să elibereze trăirea, să-i confere un cadru de manifestare nu inconştient, ci conştient controlabil. Mai degrabă, o descătuşare interioară subordonată fiinţei, o stare izolată a cărui sentiment este lăsat să pulseze şi o dată cu el, să pulseze şi viaţa. O privire asupra prăpastiei, însă fără a trece dincolo de margine; o introspecţie atât de amănunţita, încât să permită palparea senzorială a golului ce ar fi atins printr-o cădere fizică; un zbor atât de abrupt încât să anihileze simţurile; o bătaie de inimă atât de puternică, încât ecoul să zguduie întreaga fiinţă; o cădere în sine ce te redă pe tine, însuţi!

Am deschis ochii. Apa e atât de rece! Dar să nu ne neliniştim! Acum e prea târziu, va fi întotdeauna prea târziu! Din fericire!